Dictionar

Aberaţie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: ( fr. aberration, lat. aberratio)

1. abatere de la normal sau corect; (prin ext.) idee, noţiune, comportament; aberanţă; absurditate.

2. (biol.) abatere de la tipul normal al speciei.

3. (bot.) abatere importantă faţă de tip; formă rezultată pe cale de mutaţie.

4. (fiz.) formare a unei imagini produse într-un sistem optic.

5. ~ cromozomială = modificare a numărului de cromozomi caracteristici speciei.

6. ~ cromatică = defect al imaginilor produse de lentile, constând în formarea de irizaţii pe marginea imaginilor.

7. unghi format de direcţia adevărată şi de cea aparentă din care este văzut un astru de pe Pământ.

8. (var.) (înv.) aberațiune.

9. (antonim) normalitate.


Abiogen, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. abiogène)

1. (biol.) (despre medii) care este lipsit de viață.

2. (despre procese) care are loc, se petrece fără participarea materiei vii.

3. (antonim) biogen.


Abiogeneză

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. abiogenèse)

1. (biologie) teorie care admite generația spontanee, adică apariția vieții din materie anorganică neînsuflețită; arhebioză.

2. (antonim) biogeneză.


Abioseston

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. abioseston)

1. (biologie) mulțimea particulelor detritice suspendate în apă (sărată sau dulce); totalitatea componentelor moarte dintr-un seston; seston abiotic; tripton.


Abiotrofie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. abiotrophie)

1. (biol.) proces degenerativ care atinge celulele vii (ale sistemului nervos); slăbire sau încetare a funcțiilor unui țesut, organ sau organism.


Ablastie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. ablastie)

1. (biol.) nedezvoltare sau dispariţie completă a unui organ.

2. (chir.) măsuri de evitare a contaminării plăgii cu celule tumorale.