Dictionar

Grecia

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (lat. Graecia „țara grecilor”)

1. (istorie) țară locuită de greci (Grecia actuală, Bulgaria, Asia Mică, Cipru, Magna Grecia et cetera).
2. (geografie) țară europeană situată la capătul sudic al Peninsulei Balcanice și având capitala la Atena, mărginită la nord de Albania și Macedonia de Nord, la nord-est de Bulgaria și Turcia, la est de Marea Egee, la sud de Marea Mediterană și la vest de Marea Ionică.
 

aed

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (fr. aède, gr. aoidos)

1. (în Grecia antică) poet-cântăreț care își recita propriile-i versuri în acompaniament de liră.
2. (prin ext.) scriitor talentat.
 

amficționie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. amphictyonie, gr. amphiltyones)

1. uniune de triburi sau de orașe-state, creată în jurul sanctuarului unei divinități, în Grecia antică, în vederea apărării intereselor comune și a judecării diferendelor ivite între ele.
 

arhistrateg

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. archistratège, gr. arkhistrategos)

1. (în Grecia antică) comandant suprem al armatei.
 

autocrator

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. autocrator, gr. autokrator)

1. titlu dat, în Grecia antică, deținătorilor unei autorități absolute.
2. bazileu ~ = (la Bizanț) titlu oficial al împăratului.
 

bazileu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr., gr. basileus)

1. (în Grecia homerică) titlu purtat de conducătorii tribali.
2. (în Atena) titlu al celui de-al doilea arhonte.
3. titlu purtat de împărații bizantini și de regii persani până la cucerirea arabă.
 

chiliarh

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (fr. chiliarque)

1. (în Grecia antică) comandant a o mie de militari.
2. (antic.) funcție militară și/sau administrativă, mai întâi în imperiul persan, apoi în imperiul lui Alexandru cel Mare și monarhiile elenistice.