Dictionar

Absolvent, -ă

Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (germ. Absolvent, lat. absolvens)

1. persoană care a terminat un ciclu sau o formă de învățământ.


Absolvenţă

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (absolvent + -enţă)

1. terminare a unei forme de învățământ; absolvire.


Bacalaureat, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. baccalauréat, lat. baccalaureatus)

1. s. n. examen de absolvire a liceului, care urmăreşte verifice dacă absolventul a atins nivelul adecvat de cultură generală şi de maturitate intelectuală; titlul obţinut; bac3 (2).

2. s. m. f. posesor al unui asemenea titlu.


Cadet

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. cadet, rus. kadet)

1. (în trecut în Franţa, Rusia) tânăr care se pregătea pentru a deveni ofiţer.

2. membru al unui partid reacţionar din Rusia ţaristă.

3. elev (absolvent) al unei şcoli militare.

4. ambarcaţie de sport cu vele.


Gaudeamus

Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. gaudeamus, să ne bucurăm)

1. cântec bisericesc de bucurie.

2. cântec, imn al elevilor şi studenţilor absolvenţi.

3. masă veselă.


Jobshop

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (engl. jobshop)

1. piaţă a forţei de muncă.

2. loc de întâlnire între angajatori și persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă, fie sunt tineri absolvenți sau șomeri; târg al forței de muncă.


Negaţie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. negation, lat. negatio)

1. negare.

2. judecată, propoziție care neagă ceva.

3. semn grafic care arată o negație (în logică sau matematică).

4. cuvânt care un sens negativ unei propoziții.

5. categorie a dialecticii care reflectă trecerea de la o calitate la alta, înlăturarea vechiului și afirmarea noului, unitatea dintre continuu și discontinuu în procesul dezvoltării.

6. negarea ~i = principiu fundamental al dialecticii potrivit căruia dezvoltarea este înțeleasă ca un proces continuu de înnoire, de negare și preluare selectivă a vechiului.

7. anulare a repartizării unui absolvent al învățământului superior în vederea angajării pe alt post.


Palestră

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. palestre, lat. palaestra, gr. palaistra)

1. (în Grecia şi Roma antică) loc special amenajat pentru exerciţii fizice2. şcoală ateniană de educaţie fizică, frecventată de absolvenţii şcolii de gramatică şi a celei de kitară.