armonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. harmonie, lat. harmonia)

1. combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi.
2. parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relațiile dintre ele, legile înlănțuirii lor.
3. potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanță, acord, consens.
4. ~ imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare.
5. înțelegere deplină între persoane, colectivități etc.

boston 1/boston

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. boston)

1. dans lent asemănător valsului, de proveniență americană; melodia corespunzătoare.
2. gen pianistic în jaz, prin alternanță a notelor joase cu acordurile pe care acestea le susțin.
3. joc de cărți.

prolongație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. prolongation, lat. prolongatio)

1. alungire.
2. (muz.) poziție a unei note care, făcând parte dintr-un acord, se continuă și în acordurile următoare.

acord-cadru

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (din acord + cadru; cf. fr. accord-cadre)

1. (comerț, drept) acord care servește drept cadru, model, pentru alte acorduri sau contracte ulterioare.
2. (politică) acord între parteneri sociali, utilizat ca suport pentru acordurile ulterioare.