Dictionar

Rezultate secundare (Adevărată):

Aberaţie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: ( fr. aberration, lat. aberratio)

1. abatere de la normal sau corect; (prin ext.) idee, noţiune, comportament; aberanţă; absurditate.

2. (biol.) abatere de la tipul normal al speciei.

3. (bot.) abatere importantă faţă de tip; formă rezultată pe cale de mutaţie.

4. (fiz.) formare a unei imagini produse într-un sistem optic.

5. ~ cromozomială = modificare a numărului de cromozomi caracteristici speciei.

6. ~ cromatică = defect al imaginilor produse de lentile, constând în formarea de irizaţii pe marginea imaginilor.

7. unghi format de direcţia adevărată şi de cea aparentă din care este văzut un astru de pe Pământ.

8. (var.) (înv.) aberațiune.

9. (antonim) normalitate.


Apreciator, -oare

Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. appréciateur)

1. I. care apreciază.

2. capabil aprecieze ceva la adevărata sa valoare.

3. II. cel care apreciază.

4. (înv.) cel care face estimări, determină valoarea de piață a unui obiect.

5. (var.) (înv.) aprețiator.


Autodemasca

Parte de vorbire: vb. refl.
Origine: (auto- + demasca)

1. a se demasca singur, arătându-și adevărata față.

2. (fig.) a-și dezvălui singur caracterul, planurile, conduita, etc.

3. a se face singur cunoscut inamicului; a se trăda.


Comparabil, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. comparable, lat. comparabilis)

1. care poate fi comparat cu cineva sau cu ceva; analog, asemănător.

2. (matematică) între care există o relație de ordine.

3. (matematică) mărimi ~e = două elemente x și y ale unei mulțimi preordonate sunt comparabile dacă cel puțin una dintre relațiile, x mai mic decât y și y mai mic decât x, este adevărată.

4. (antonime) incomparabil, necomparabil.


Conjuncţie

Parte de vorbire: s.
Origine: (după fr. conjonction, lat. coniunctio)

1. parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziţii sau cuvinte cu aceeaşi funcţie sintactică.

2. (log.) conectiv („şi”) caracterizat prin aceea expresia alcătuită cu ajutorul său este adevărată numai dacă toate propoziţiile componente sunt adevărate şi falsă, când cel puţin una dintre componente este falsă.

3. figură de stil care enunţă o observaţie din asocierea unor aspecte de viaţă contradictorii.

4. poziţie a doi aştri care, la un moment dat, au aceeaşi longitudine cerească.


Denegație

Parte de vorbire: s.f. (înv.)
Origine: (fr. dénégation)

1. acțiunea de a denega și rezultatul ei; denegare.

2. refuzul de a recunoaște drept adevărată o afirmație făcută de oponent în timpul unei proceduri; negare în justiție.

3. (var.) denegațiune.