Dictionar

admite

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (lat. admittere, după fr. admettre)

1. a accepta, a lua drept bun.
2. a îngădui, a permite.
3. a da curs favorabil (unei cereri).
4. a primi (la un examen).
 

readmite

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (după fr. réadmettre)

1. a admite din nou ceva sau pe cineva (după recuzare sau respingere); a reprimi.
 

abiogeneză

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. abiogenèse)

1. (biologie) teorie care admite generația spontanee, adică apariția vieții din materie anorganică neînsuflețită; arhebioză.
2. (antonim) biogeneză.
 

abzice

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (după germ. absagen)

1. a nu admite, a refuza, a dezaproba.
 

adogmatism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. adogmatisme)

1. sistem de gândire care nu admite dogmele.
 

antisemit, -ă

Parte de vorbire:  adj., s. m. f.  
Etimologie: (fr. antisémite)

1. (cel) care admite, practică antisemitismul.
 

baptism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. baptisme)

1. doctrină a unei secte creștine protestante care nu admite botezul decât la vârsta adultă.
 

casațiune 2

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. cassation)

1. (jur.) anulare a unei hotărâri judecătorești în urma admiterii recursului.
2. (cont.) totalizarea operațiilor privind scoaterea definitivă din uz și din inventar a unui mijloc fix.
3. spargere.