Dictionar

aleatoriu, -ie

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. aléatoire, lat. aleatorius)

1. care depinde de un eveniment incert; supus hazardului; întâmplător; stocastic.
2. variabilă ~ie (sau stocastică) = mărime care poate avea diferite valori, fiecare dintre ele fiind luată ca o anume probabilitate; muzică ~ie = muzică în care autorul introduce elemente de hazard, de improvizație.
 

aleatorism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. aléatorisme)

1. caracter aleatoriu; hazard.
2. procedeu de creație care urmărește, prin caracterul întâmplător, stimularea interesului și a imaginației spectatorului.
3. (muz.) curent în cadrul căruia aceeași compoziție se poate prezenta sub aspecte variate, datorate libertății improvizatorice a interpretului.
 

ergodic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. ergodique)

1. (despre o ipoteză) care presupune că realizarea izolată a unui proces aleatoriu staționar este statistic reprezentativă pentru realizările posibile.
 

ergodicitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ergodicité)

1. proprietate a unui proces aleatoriu staționar care satisface ipoteza ergodică.
 

stocastic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. stochastique)

1. adj. întâmplător, aleatoriu.
2. s. f. (mat.) folosirea calculului probabilităților pentru punerea în valoare a statisticilor.
 

zgomotire

Parte de vorbire:  s.f. (înv.)  
Etimologie: (v. zgomoti)

1. producere de perturbații de natură acustică, caracterizate prin vibrații care variază în frecvență și în intensitate în mod aleatoriu.
2. amestec confuz de glasuri, de sunete (puternice); zgomot.