Dictionar

Rezultate secundare (Antic,):

Antic, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. antique, lat. antiquus)

1. adj. care aparţine antichităţii; străvechi.

2. în genul creaţiilor din antichitate.

3. (fig.) clasic.

4. s. m. f. cel care aparţine popoarelor din antichitate.


Anticabraj

Parte de vorbire: s.
Origine: (anti- + cabraj)

1. dispozitiv pentru reducerea tendinţei de cabrare a locomotivelor electrice şi Diesel electrice.


Anticalofil, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (anti- + calofil)

1. (despre stil) care denotă anticalofilie.


Anticalofilie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (anti- + calofilie)

1. respingere, negare a calofiliei; atitudine împotriva calofiliei; anticalofilism.

2. respingere a cultivării excesive a frumuseții stilului.

3. calitate a stilului de a nu fi prea mult cizelat, în dauna conținutului.


Anticalofilism

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (anti- + calofil + -ism)

1. (lit.) respingere, negare a calofiliei; atitudine împotriva calofiliei; anticalofilie.


Anticameră

Parte de vorbire: s.
Origine: (it. anticamera)

1. cameră de aşteptare la intrarea într-un birou, într-un cabinet.


Academism

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. académisme)

1. imitaţie servilă, fără originalitate, a modelelor antice sau ale Renaşterii.

2. manieră în artă care cultivă un ideal de frumuseţe rece şi convenţional.

3. fel de a se comporta academic.


Acatalectic

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. acatalectique)

1. (despre versuri antice) cu unităţile metrice complete.


Acceptabilitate

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. acceptabilité)

1. faptul de a fi acceptat, de a putea fi acceptat.

2. mulțimea de condiții care fac ceva acceptabil.

3. (lingvistică) însuşirea unui enunţ de a fi acceptabil; exigența ca o propoziție nu fie nici agramaticală, nici asemantică.

4. (antonim) inacceptabilitate.


Acont

Parte de vorbire: s.
Origine: (it. acconto)

1. parte dintr-o sumă datorată care se plăteşte cu anticipaţie.


Acropolă

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. acropole, gr. akropolis)

1. cetăţuie înăuntrul oraşelor antice greceşti, pe o înălţime şi adăpostind palate, temple.


Aed

Parte de vorbire: s.m.
Origine: (fr. aède, gr. aoidos)

1. (în Grecia antică) poet-cântăreţ care îşi recita propriile-i versuri în acompaniament de liră.

2. (prin ext.) scriitor talentat.