Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. antithèse, gr. antithesis)
1. opoziţie dialectică între două fenomene, idei, judecăţi.
2. figură de stil care exprimă opoziţia dintre două idei, fenomene, situaţii, personaje etc. puse reciproc în lumină.
3. (fil.; la Hegel) treapta a doua a triadei, opusă tezei.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. antithétique)
1. care conţine o antiteză; opus; care foloseşte antiteze.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. chiasme, cf. gr. chiasma – încrucișare)
1. figură de stil constând în aşezarea inversată a două perechi de cuvinte, pentru a forma o antiteză.
2. semn în formă de χ (khi) care indică, pe marginea unui manuscris, un pasaj dezaprobat.
3. (anat.) încrucișare în formă de x a prelungirilor nervoase ale nervului optic care face posibilă simultaneitatea vederii binoculare; chiasmă.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. synthèse)
1. metodă de cunoaștere constând din recompunerea unui tot din părțile sale componente.
2. reunire.
3. lucrare, operă care abordează datele esențiale ale unei probleme, ale unei discipline etc.
4. (mil.) document de raportare a situației și informare a eșalonului superior, la sfârșitul zilei de luptă sau al unei acțiuni.
5. operație, metodă prin care se obține un compus chimic din elementele lui sau din compuși mai simpli.
6. (fiz.) combinare a culorilor rezultate din amestecul sau din suprapunerea a două sau mai multe culori.
7. recompunere a elementelor în care a fost descompusă imaginea transmisă la distanță.
8. ~a sunetelor = a) tehnică de generare pe cale electronică a sunetelor. b) tehnică de procesare prin care se reduce redundanța semnalelor vorbirii umane.
9. (fil.) unitate dialectică a laturilor contrare.
10. (la Hegel) etapa finală a triadei, fuziunea contrariilor (teza și antiteza).
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. thèse, lat. thesis)
1. afirmație expusă și susținută într-o discuție; idee principală dezvoltată într-o scriere, într-o cuvântare.
2. idee, concepție, teorie prestabilită în care un artist încadrează forțat elementele realității.
3. (la Hegel) prima etapă a triadei, care este negată de antiteză.
4. lucrare scrisă, trimestrială, semestrială etc. făcută de elevi în clasă în fața profesorilor.
5. lucrare științifică prezentată de un candidat pentru obținerea titlului de doctor sau de licență.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. triade, lat., gr. trias)
1. (ant.) reunire a trei divinități, ființe etc.
2. ansamblu din strofă, antistrofă și epodă în poezia greacă.
3. (fil.; la Hegel) schemă abstractă de explicare a oricărui proces de dezvoltare, trei etape: teza, antiteza și sinteza.
4. grupare a trei entități, elemente cu proprietăți asemănătoare; trilogie.
Parte de vorbire: s.n. (pl. -e, -uri)
Origine: (cf. fr. inverse)
1. lucrul invers; antiteza unui lucru; ceea ce este opusul, contrarul (vorbind despre ceva sau cineva).
2. (matematică) ~ul unui număr = fracție având acest număr ca numitor și unitatea ca numărător (ex. ~ul lui 3 este 1/3).