Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. harmonique, lat. harmonicus, gr. harmonikos)
1. bazat pe principiile armoniei; armonios.
2. sunete ~ce (şi s. f.) = sunete de diferite înălţimi, a căror frecvenţă reprezintă un multiplu întreg al unei frecvenţe fundamentale; oscilaţie ~ă = oscilaţie a unei mărimi care variază periodic după anumite legi; (mat.) diviziune ~ă = ansamblu de patru puncte coliniare, din care două împart segmentul celorlalte două în acelaşi raport.
Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Harmonika, it. armonica)
1. instrument muzical portativ cu ancii metalice, în care sunetul este produs prin vibraţia unei coloane de aer cu un burduf manevrat manual.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. antiphasé)
1. (despre două mărimi armonice de aceeaşi frecvenţă) cu o diferenţă de fază care corespunde unei jumătăţi de perioadă.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. anthropotechnique)
1. arta de a dezvolta armonic fiinţa umană.
Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (fr. harmoniste)
1. specialist în ştiinţa armoniei; muzician care cunoaște regulile armoniei.
2. persoană care cântă la armonică sau la armoniu.
Parte de vorbire: s.
Origine: (engl. background)
1. fundal sonor (melodic, armonic, ritmic) care susţine şi completează partea solistică, instrumentală sau vocală.
2. tehnică de filmare la care o proiecţie formează fondul decorativ.
Parte de vorbire: s.
Origine: (rus. baian)
1. s. m. cântăreţ de balade rus sau ucrainean.
2. s. n. armonică de mână, cu butoni în loc de clape.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. birapport)
1. (mat.; pentru un fascicul de patru drepte) raport anarmonic al celor patru puncte în care o secantă intersectează dreptele din fascicul.