armonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. harmonie, lat. harmonia)

1. combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi.
2. parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relațiile dintre ele, legile înlănțuirii lor.
3. potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanță, acord, consens.
4. ~ imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare.
5. înțelegere deplină între persoane, colectivități etc.

dizarmonie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. dysharmonie)

1. lipsă de armonie, discordanță.
2. (psihiatr.) tip de personalitate caracterizat printr-un dezechilibru net, cu dificultăți de adaptare.

enarmonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. enharmonie)

1. raport între două sunete muzicale care au aceeași înălțime, dar cu notații diferite.

inarmonie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. inharmonie)

1. lipsa de concordanță sau armonie; dezarmonie, dizarmonie.
2. (antonim) armonie.

acord

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. accord, it. accordo)

1. comunitate de vederi; consens, asentiment; acceptare.
2. a cădea de ~ = a se învoi; de comun ~ = a) în perfectă înțelegere; b) în unanimitate.
3. înțelegere privitoare la relațiile de colaborare și de cooperare între state, partide politice, organizații.
4. formă de retribuție a muncii prestate.
5. ~ global = formă de organizare și de retribuire a muncii prin care se leagă mărimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea și importanța muncii prestate.
6. concordanță în număr, gen, caz, persoană între care există raporturi sintactice.
7. (fiz.) egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme etc.; sintonie.
8. (muz.) reunire a cel puțin trei sunete, formând o armonie; disciplină care studiază legile de bază ale suprapunerii sunetelor muzicale.

apolinic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (germ. apollinisch)

1. referitor la zeul Apolo; apolinar.
2. luminos, senin, echilibrat.
3. (la Nietzsche) spirit meditativ, caracterizat prin echilibru, armonie, măsură, claritate în gândire.

armonic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. harmonique, lat. harmonicus, gr. harmonikos)

1. bazat pe principiile armoniei; armonios.
2. sunete ~ce (și s. f.) = sunete de diferite înălțimi, a căror frecvență reprezintă un multiplu întreg al unei frecvențe fundamentale; oscilație ~ă = oscilație a unei mărimi care variază periodic după anumite legi; (mat.) diviziune ~ă = ansamblu de patru puncte coliniare, din care două împart segmentul celorlalte două în același raport.

armonios, -oasă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. harmonieux, it. armonioso)

1. plin de armonie; plăcut.
2. (muzică) care are armonie, care produce sunete plăcute, melodioase.
3. (arte plastice) care are, care produce armonie grație culorilor, proporțiilor etc.
4. (fig.) care formează un întreg echilibrat, omogen.
5. (antonim) inarmonios, nearmonios.

armonist, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. harmoniste)

1. specialist în știința armoniei; muzician care cunoaște regulile armoniei.
2. persoană care cântă la armonică sau la armoniu.

armonistic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (germ. harmonistisch)

1. referitor la armonie; conceput după legile armoniei.