Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (fr. absurde, lat. absurdus)
1. adj. care contrazice gândirea logică, legile naturii, bunul-simţ.
2. s. n. ceea ce este absurd; absurditate; nonsens.
3. prin ~ = admiţând un raţionament fals.
4. (fil.) termen care desemnează ruptura totală dintre om şi mediul său sociocultural, sentimentul generat de trăirea acestei rupturi.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. arbitraire, lat. arbitrarius)
1. adj. (făcut) după bunul plac, abuziv, samavolnic.
2. (făcut) la întâmplare.
3. s. n. faptă, acţiune, situaţie arbitrară (I).
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. contresens)
1. direcție, sens opus unei prime direcții, a direcției „normale”.
2. a conduce pe ~ = a conduce în sensul opus traficului normal.
3. (fig.) interpretare contrară adevăratului sens al unui text.
4. (fig.) ceea ce este contrar bunului simț, rațiunii.
Parte de vorbire: s.
Origine: (ngr. despotis, fr. despote, cf. gr. despotes, stăpân)
1. guvernator autonom al unei provincii din Imperiul Bizantin.
2. (în evul mediu) suveran cu puteri absolute, care guverna după bunul său plac; tiran.
3. (fig.) om tiranic, excesiv de autoritar.
Parte de vorbire: s.f., s. propriu
Origine: (lat. fortuna)
2. (mitol.) zeitate păgână care distribuia fericirea și nefericirea după bunul plac; zeița sorții.
3. (la fig.) o putere fictivă și misterioasă care distribuie bunuri și rele la întâmplare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat., fr. imprimatur)
1. formulă prin care cenzura bisericii catolice aproba tipărirea unei cărţi.
2. autorizaţie indicând „bunul de tipar” pe o corectură.