Dictionar

Rezultate principale (Caracter):

Caracter

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. caractère, lat. character, gr. kharakter)

1. ansamblu de trăsături psihico-morale distincte, relativ stabile, definitorii pentru om.

2. dans de ~ = dans prin ale cărui figuri se exprimă acţiuni sau sentimente; comedie de ~ = comedie a cărei intrigă izvorăşte din conflictul creat între caracterele personajelor.

3. personalitate morală caracterizată prin voinţă fermă, corectitudine şi consecvenţă, integritate etc.

4. individualitate cu trăsături psihice complexe, într-o operă literară.

5. particularitate de structură, formă, substanţă sau funcţie a unui organism.

6. caracteristică a unui lucru, fenomen.

7. element al unui alfabet; literă, semn grafic de acelaşi corp şi aceeaşi familie.

8. (inform.) literă, cifră, semn particular.

9. (mat.) numărul de elemente care ocupă după o permutare acelaşi loc ca şi înainte de aceasta.


Rezultate secundare (Caracter):

Caracter distinctiv; caracter de diferenţiere; criteriu de diagnosticare

Parte de vorbire: Traducere
Origine:

1. LAT proprietas diagnostica; character differentialis

2. FR critére differentiel; marque distinctive; signe diagnostique

3. EN mark of distinction; diagnostic sign; distinctive mark; characteristic feature

4. DE Unterscheidungsmerkmal; Differenzierungsmerkmal

5. RU отличительный признaк; диarностический признaк

6. HU megkülönböztető, differenciáló jelleg


Caracter; însuşire

Parte de vorbire: Traducere
Origine:

1. LAT character

2. FR caractère

3. EN character

4. DE Merkmal

5. RU признaк

6. HU tulajdonság, jelleg


Caracterial, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. caractériel)

1. referitor la caracter, de caracter.

2. (psihopatologie) se spune despre o persoană care suferă de tulburări de caracter.

3. copil ~ = copil care are o inteligență normală, dar care prezintă tulburări de comportament caracterizate cel mai adesea prin agresivitate, instabilitate excesivă și blocaj în comunicarea cu ceilalți.


Caracteriogramă

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. caractériogramme)

1. formulă de exprimare cantitativă a trăsăturilor caracteriale individuale.


Caracteristic, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. caractéristique)

1. adj. care constituie trăsătura distinctivă a cuiva sau a ceva.

2. s. f. însuşire tipică predominantă, proprie unei fiinţe, unui lucru, fenomen etc.

3. partea întreagă a unui logaritm.

4. curbă reprezentând variaţia unei mărimi importante a unui sistem fizic sau tehnic în funcţie de un anumit parametru.

5. mărime, element care determină, dintr-un anumit punct de vedere, modul de funcţionare a unui sistem tehnic.

6. (stat.) trăsătură cantitativă comună a unui fenomen sau proces social-economic.


Caracteriza

Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. caractériser)

1. a constitui caracteristica unei fiinţe sau a unui lucru.

2. a înfăţişa, a descrie o fiinţă, un fenomen în ceea ce are particular, esenţial.


Abatere

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (abate)

1. acțiunea de a (se) abate și rezultatul ei.

2. îndepărtare, deviație de la direcția inițială sau normală.

3. (fig.) îndepărtare de la o normă, de la o linie de conduită, de gândire etc.

4. (jur.) încălcare a unei dispoziții cu caracter administrativ sau disciplinar.

5. (tehn.) diferența dintre valoarea efectivă sau valoarea-limită admisă a unei mărimi și valoarea ei nominală.

6. (tehn.) diferența dintre dimensiunea reală și cea proiectată a unei piese.

7. (mar.) operația de întoarcere intenționată a prorei unei nave într-o anumită direcție.

8. (econ.) ~ fiscală = parte procentuală din venit, care este scutită de impozit.

9. (econ.) ~ monetară = factor de natură inflaționistă care se caracterizează prin creșterea mai rapidă a masei monetare în raport cu masa bunurilor și serviciilor, manifestată prin majorări ale prețurilor și scăderea puterii de cumpărare a unei monezi.

10. (compus) ~-standard = indicator de măsurare a dispersiei valorilor unei variabile aleatorii.

11. (gram.) excepție.

12. (înv.; loc. subst.) ~ de la vorbă = digresiune.

13. (loc. subst.) ~ de la regulă = excepție.

14. culcare pe pământ; doborâre.

15. (fig.) deprimare.


Abbevilian, -ă

Parte de vorbire: I. adj., II. s.n.
Origine: (fr. abbevillien)

1. (din) subetajul mijlociu al paleoliticului inferior; chelean.

2. I. legat de localitatea franceză Abbeville.

3. (preist.) califică un tip de cultură aparținând paleoliticului inferior, descoperită în depozitele cuaternare de la Abbeville; care este specific abbevilianului; care se referă la această perioadă.

4. (geol.) care se referă la perioada preistorică a paleoliticului inferior, caracterizată prin utilizarea fragmentelor grele de silex tăiate grosier pe ambele părți.

5. II. (geol.) perioadă preistorică a paleoliticului inferior, caracterizată prin utilizarea fragmentelor grele de silex tăiate grosier pe ambele părți.


Abces

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. abcès, lat. abscessus)

1. (med.) colectare de puroi într-un ţesut sau organ.

2. (med.) colecție circumscrisă de puroi apărută în urma dezintegrării țesuturilor (necroză tisulară) sub acțiunea unor agenți microbieni sau parazitari.

3. ~ cald (sau acut) = ~ însoțit de durere cu caracter pulsatil și febră.

4. ~ rece = ~ cu evoluție îndelungată, caracterizat de absența inflamației.

5. ~ urinos = ~ produs prin infiltrația urinei în țesutul celular.


Aberanță

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. aberrance)

1. caracteristică a unei mărimi care se îndepărtează cu mult de la valoarea nominală; aberaţie.

2. (în limbajul uzual) aberaţie, anomalie.


Aberaţie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: ( fr. aberration, lat. aberratio)

1. abatere de la normal sau corect; (prin ext.) idee, noţiune, comportament; aberanţă; absurditate.

2. (biol.) abatere de la tipul normal al speciei.

3. (bot.) abatere importantă faţă de tip; formă rezultată pe cale de mutaţie.

4. (fiz.) formare a unei imagini produse într-un sistem optic.

5. ~ cromozomială = modificare a numărului de cromozomi caracteristici speciei.

6. ~ cromatică = defect al imaginilor produse de lentile, constând în formarea de irizaţii pe marginea imaginilor.

7. unghi format de direcţia adevărată şi de cea aparentă din care este văzut un astru de pe Pământ.

8. (var.) (înv.) aberațiune.

9. (antonim) normalitate.


Abjecţie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. abjection, cf. lat. abjectio)

1. caracterul a ceea ce este josnic, demn de disprețuit.

2. stare de înjosire care atrage disprețul tuturor.

3. acțiune degradantă care inspiră dispreț.

4. faptă abjectă; josnicie, mârșăvie, ticăloșie.

5. (var. înv.) abjecțiune.

6. (antonime) demnitate, măreție, noblețe.