cauza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. causer, lat. causari)

1. a pricinui, a produce, a determina.

cauză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat., it. causa, după fr. cause)

1. ceea ce determină apariția unui fenomen, a unei întâmplări; fenomen care provoacă, în anumite condiții, apariția altui fenomen.
2. problemă socială de mare importanță, care preocupă o colectivitate largă de oameni.
3. în cunoștință de ~ = cunoscând bine problema despre care este vorba; a face ~ comună = a lupta împreună (cu alții) pentru aceeași cauză.
4. motiv, rațiune.
5. (jur.) pricină, proces.
6. a avea câștig de ~ = a câștiga.

cauzal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. causal, lat. causalis)

1. de cauză, referitor la cauză.
2. propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție circumstanțială care arată săvârșirea acțiunii din regentă; conjucție ~ă = conjuncție care introduce o propoziție cauzală.
3. (log.) implicație ~ă = implicație care exprimă relația cauzală în propozițiile condiționale.

cauzalgie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. causalgie)

1. hiperestezie cu senzație de arsură, care însoțește uneori rănile la nervi.
2. (var.) causalgie.

cauzalism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. causalisme)

1. concepție filozofică fundată pe cauzalitate.

cauzalist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. causaliste)

1. I. referitor la cauzalism, doctrină conform căreia știința caută cauze și nu doar antecedente.
2. se spune despre o persoană care susține cauzalismul.
3. II. adept al cauzalismului, persoană pentru care cea mai importantă relație în analiza fenomenelor este cea de cauză și efect.

cauzalitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. causalité)

1. interacțiunea dintre cauză și efect, una dintre principalele forme ale conexiunii universale a fenomenelor.

cauzat; provocat

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT effectus; evocatus
2. FR causé par; provoqué par
3. EN caused by; is (actually) due to; engendered by
4. DE Effekt; Wirkung
5. RU вызывaемый; обуслaвливaемый
6. HU okozott, előidézett

abandon

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. abandon)

1. acțiunea de a rupe legătura care atașa o persoană de un lucru sau de o altă persoană.
2. acțiunea de a înceta de a se ocupa de ceva sau de cineva.
3. actul de renunțare la o calitate, un loc de muncă sau o funcție.
4. părăsire a unei nave aflate în pericol de scufundare.
5. părăsire a unui bun sau renunțare la un drept.
6. renunțare la o cauză, credință etc.
7. cedare (la o stare, un sentiment).
8. (drept) actul prin care un debitor abandonează toate bunurile sale creditorilor săi, pentru a se proteja de urmărirea lor.
9. (sport) retragere dintr-o competiție.
10. ~ familial = părăsire a copiilor, a familiei.

abdica

Parte de vorbire:  vb. intr.  
Etimologie: (fr. abdiquer, lat. abdicare)

1. a renunța la puterea pe care o exercită; a demisiona din funcție.
2. a abandona puterea suverană; a renunța la tron, la un drept.
3. (fig.) a renunța la ceva, a se resemna.
4. a renunța la o activitate din cauza greutăților întâmpinate.

ablativ

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (lat. ablativus, fr. ablatif)

1. caz al declinării, specific anumitor limbi, care exprimă punctul de plecare, instrumentul, asocierea, cauza etc.
2. ~ absolut = construcție sintactică în latină sau greacă cu rol de propoziție circumstanțială, dintr-un substantiv (sau pronume) și un participiu în ablativ.

ablațiune

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. ablation, lat. ablatio)

1. îndepărtare chirurgicală din corpul uman (o tumoare, un calcul, un organ bolnav); exereză, extirpare.
2. transportare a materialelor rezultate din dezagregarea rocilor.
3. reducere a masei unui ghețar sau a zăpezii prin topire și evaporare.
4. fenomen fizic în urma căruia un meteorit, satelit etc., pierde din substanță din cauza încălzirii sale până la incandescență.

abnegație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. abnégation, lat. abnegatio)

1. devotament dus până la sacrificiu; abnegare.
2. devotament până la jertfire de sine față de o cauză sau de o persoană.
3. sacrificiu voluntar; renunțare voluntară la ceva scump; abandonare, renunțare.

absorbție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. absorption, lat. absorptio)

1. încorporare a unei substanțe oarecare de către un corp lichid sau solid, de către celule, țesuturi sau organe.
2. mișcare a intensității unei radiații care trece printr-un corp, din cauza pierderii de energie.
3. încrucișare a unei rase perfecționate cu una neameliorată.
4. (ec.) fuziune de întreprinderi sau de societăți în beneficiul uneia dintre ele.
5. (jur.) drept al unei instanțe superioare de a lua din competența instanțelor inferioare o cauză în curs de judecare.
6. absorbire.
7. extragere, aspirare.