clasic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. classique, lat. classicus)

1. referitor la lumea antică greco-latină; caracteristic acesteia.
2. conform normelor artei antice greco-latine.
3. referitor la clasicism (1).
4. (despre opere literare, artistice etc.) care poate servi ca model de perfecțiune.
5. (despre scriitori, artiști etc.; și s. m.) care aparține clasicismului, de mare valoare, a cărui operă rămâne în patrimoniul cultural-științific al unui popor sau al lumii; model.
6. care are loc în mod obișnuit în anumite circumstanțe; obișnuit; tipic, caracteristic.

clasicism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. classicisme)

1. atitudine estetică fundamentală, ca-racterizată prin tendința de a observa fenomenele în lumina universalului și de a închega într-un sistem stabil, armonios și proporțional, elementele frumosului în conformitate cu anumite norme, tinzând spre un tip ideal, senin și echilibrat al perfecțiunii formelor, care caracterizează cultura antichității greco-latine și alte momente ale diverselor culturi dominate.
2. curent în arta și literatura europeană din sec. XVII-XVIII caracterizat prin imitarea modelelor antichității greco-latine, prin supremația principiilor morale, prin triumful rațiunii asupra sentimentelor și fanteziei, prin cultul pentru adevăr și natural, prin respectarea strictă a anumitor reguli, prin ordine, echilibru și claritate.
3. perioadă în istoria culturii universale și naționale ale cărei creații reprezintă maximum de realizare artistică și modele demne de urmat.

clasicist, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (germ. Klassizist)

1. specialist în filologia și cultura clasică; adept al clasicismului.

clasicitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. classicità, germ. Klassizität)

1. caracter clasic; (fig.) măiestrie.

clasiciza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (it. classicizzare)

1. tr., refl. a da, a dobândi un caracter clasic.
2. intr. a imita pe clasici.

clasicizant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (clasiciza + -ant)

1. cu caracter voit clasic; care caută să imite clasicismul.

adagio

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. adagio)

1. adv. (muz.) lent.
2. s. n. parte dintr-o lucrare muzicală scrisă în acest tempo.
3. dans clasic lent pentru doi soliști, într-un balet.

alexandrin, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. alexandrin, lat. alexandrinus)

1. referitor la civilizația elenistică din Alexandria; din epoca elenistică.
2. școala ~ă = numele mai multor școli filozofice de orientare mistică și eclectică din perioada elenismului târziu.
3. de o subtilitate excesivă.
4. artă ~ă = artă greacă din epoca elenistică în Egiptul ptolemeic; vers ~ (și s. m.) = vers iambic de 12 silabe, cu cezură la mijloc, specific poeziei clasice franceze; poezie ~ă = poezie de tip rafinat, erudit, uneori ezoteric, proprie epocii alexandrine.

antic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. antique, lat. antiquus)

1. adj. care aparține antichității; străvechi.
2. în genul creațiilor din antichitate.
3. (fig.) clasic.
4. s. m. f. cel care aparține popoarelor din antichitate.

arabesc

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. arabesque)

1. s. n. ornament inspirat din arta arabă.
2. motiv decorativ ornamental din diverse combinații de figuri (linii, frunze, flori) împletite simetric.
3. mod de exprimare prin exces de ornamente; procedeu stilistic care realizează acest mod.
4. figură în baletul clasic, la patinaj sau la gimnastică, cu piciorul și brațul liber spre orizontală.
5. ornament muzical.
6. s. f. piesă muzicală cu o linie melodică bogat ornamentată.

arhigen

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (arhi- + -gen2)

1. tip deosebit de gen gramatical, dedus din genurile gramaticale clasice ale primului nivel de repartizare a acestora.

atematism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (a- + tematism)

1. metodă de compoziție care neagă principiul clasic al construcției tematice.