Dictionar

Rezultate principale (Comandă):

Comanda

Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. commander)

1. a deţine comanda unei armate, unităţi etc.

2. a porunci, a ordona.

3. a face o comandă (4).

4. a dirija un mecanism, o maşină etc.

5. a solicita, a cere de mâncare, de băut într-un local de consum.


Comandă

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. commande)

1. ordin, dispoziţie, poruncă.

2. ton de ~ = ton poruncitor.

3. conducere a unei unităţi militare.

4. post de ~ = loc unde stă comandantul trupelor şi de unde transmite comanda operaţiilor.

5. ordin verbal sau prin semnal dat militarilor de un comandant pentru executarea simultană a unei mişcări.

6. acţiune de comandare a unui sistem tehnic.

7. echipamentul necesar efectuării ei.

8. dublă ~ = dispozitiv de pilotaj care permite ca doi piloţi acţioneze comenzile.

9. (inform.) instrucţiune, parte integrantă a informaţiei transmise calculatorului de către utilizator.

10. cerere de marfă adresată unui furnizor, lucrare cerută unui meseriaş, unui antreprenor etc.

11. marfa comandată.

12. de ~ = executat după indicaţiile clientului.

13. (mar.) suprastructură pe o navă în care se află timoneria, camera hărţilor, cabina comandantului etc.

14. parâmă subţire (saulă) cu care se înfăşoară capătul unei parâme groase, împiedicându-i despletirea.


Rezultate secundare (Comandă):

Autocomandă

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. autocommande)

1. comandă care se declanșează automat la apariția unui eveniment, când anumite condiții sunt îndeplinite et cetera; comandă automată.


Comandament

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. commandement)

1. organ de comandă (într-o mare unitate militară etc.).

2. (fig.) sentinţă, precept, normă, regulă.

3. (jur.) act prin care creditorul, prin mijlocirea unui agent judecătoresc, începe executarea imobiliară, somând pe debitor plătească datoria.


Comandant

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. commandant)

1. cel care deţine comanda (unei unităţi militare, expediţii, nave etc.).


Comandat, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (comanda)

1. (despre camerele unei locuinţe) care comunică între ele; (despre apartamente) cu astfel de camere.


Comandatură

Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Kommandatur)

1. comandament (al trupelor germane de ocupaţie).


Decomanda

Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. décommander)

1. a contramanda, a anula (o comandă, o invitaţie).


Accelerator, -oare

Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (fr. accélérateur)

1. adj. care accelerează.

2. s. n. dispozitiv prin care se măreşte viteza, turaţia (unui motor); pedală care comandă acest dispozitiv.

3. (cinem.) procedeu de imprimare a unor mişcări de desfăşurare lentă.

4. instalaţie complexă care imprimă particulelor elementare viteze foarte mari.

5. s. m. substanţă care măreşte viteza unei reacţii chimice; produs destinat a reduce durata de priză şi de întărire a betonului.


Afișor, -oare

Parte de vorbire: I. s.m.f., II. s.n.
Origine: (fr. afficheur)

1. I. cel care lipește afișe.

2. II. dispozitiv pe care apar caractere alfanumerice comandate electric.


Ampeloterapie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. ampélothérapie)

1. folosirea strugurilor în scop terapeutic; cură pe bază de struguri (inițial se recomanda nu se mănânce nici pielea și nici semințele).


Ampenaj

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. empennage)

1. organ de stabilizare şi de comandă din planuri fixe şi mobile, în partea din spate a fuzelajului unui avion.

2. aripioarele unui proiectil, ale unei bombe de avion.

3. aripa unei săgeţi.

4. dispozitiv al unei giruete care indică direcţia vântului.


Aplicaţie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. application, lat. applicatio)

1. punere în practică; aplicare.

2. punct de ~ = punct în care se exercită o forţă asupra unui corp; şcoală de ~ = instituţie şcolară ataşată pe lângă o instituţie de pregătire a cadrelor, în care se face practică pedagogică.

3. (mil.) formă de pregătire a comandamentelor şi trupelor prin rezolvarea unor situaţii de luptă ipotetice.

4. (fig.) aptitudine, talent.


Arhistrateg

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. archistratège, gr. arkhistrategos)

1. (în Grecia antică) comandant suprem al armatei.