Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. compétence, lat. competentia)
1. capacitate a cuiva de a se pronunţa asupra unei probleme, de a face ceva.
2. aptitudine, calitate a unei autorităţi, a unui funcţionar de a exercita anumite atribuţii.
3. a fi de ~a cuiva = a intra în atribuţiile cuiva; a-şi declina ~a = a se declara fără autoritate, fără pregătirea necesară sau legală pentru a soluţiona un litigiu.
4. ştiinţa lingvistică implicită, interiorizată de subiecţii vorbitori ai unei limbi.
5. particularitate a unui agent morfogenetic de a deplasa elementele unei roci.
6. (biol.) capacitate a celulelor de a reacţiona la semnale de dezvoltare.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. incompétence)
1. lipsă de competenţă; lipsă de pregătire în exercitarea unei funcţii; necompetență.
2. incapacitatea unei autorități publice de a efectua un act juridic; necompetență.
3. (loc. subst.) (drept) ~ negativă = necunoașterea de către o instituție a drepturilor sale, pe care le consideră mai puțin extinse decât sunt.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. habile, lat. habilis)
1. care are multă pricepere manuală; îndemânatic.
2. care execută (ceva) cu pricepere și competență; dibaci, priceput.
3. (fig.) care dă dovadă de viclenie și ingeniozitate; care este descurcăreț, șmecher.
4. (jur.) care îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a exercita un anumit drept.
5. (antonime) inabil, neîndemânatic, nepriceput, stângaci.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. absorption, lat. absorptio)
1. încorporare a unei substanţe oarecare de către un corp lichid sau solid, de către celule, ţesuturi sau organe.
2. mişcare a intensităţii unei radiaţii care trece printr-un corp, din cauza pierderii de energie.
3. încrucişare a unei rase perfecţionate cu una neameliorată.
4. (ec.) fuziune de întreprinderi sau de societăţi în beneficiul uneia dintre ele.
5. (jur.) drept al unei instanţe superioare de a lua din competenţa instanţelor inferioare o cauză în curs de judecare.
6. absorbire.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. attribution, lat. attributio)
1. competenţă, autoritate care se exercită într-o anumită sferă de activitate.
Parte de vorbire: s.f. (franțuzism învechit)
Origine: (fr. confiance)
1. credință spontană sau dobândită în valoarea morală, emoțională, profesională a altei persoane, pe care o credem incapabilă de înșelăciune, trădare sau incompetență; sentiment de siguranță vizavi de cineva sau de ceva; încredere în cineva.
2. (var.) confianță, conființă.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. contraperformance)
1. (sport) rezultat slab realizat de un concurent (sau echipă) de la care se aștepta succesul.
2. lipsă de competență, incompetenţă.
Parte de vorbire: s.f. (înv.)
Origine: (fr. convocation, lat. convocatio)
1. acțiunea de a convoca și rezultatul ei; convocare.
2. act prin care o autoritate competentă convoacă una sau mai multe persoane.
3. înștiințare scrisă, scrisoare, bilet, care invită oamenii să se prezinte.