Dictionar

Rezultate principale (Concordanţă):

Concordanţă

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. concordance)

1. faptul de a concorda; potrivire, acord, corespondenţă (II, 1).

2. ~a timpurilor = ansamblu de reguli potrivit cărora se fixează timpul verbului dintr-o propoziţie dependentă în acord cu timpul verbului din propoziţia regentă; corespondenţa timpurilor.

3. îmbinare armonioasă de sunete.

4. (geol.) raportul dintre două (serii de) straturi care s-au sedimentat continuu.

5. specie evoluată de index (glosar), larg cultivată în filologia anglo-saxonă şi chiar în cea romanică, constând în listarea cuvintelor, însoţite fiecare de un microcontext pertinent pentru înţelegerea lor.

6. (anton.) neconcordanță.


Rezultate secundare (Concordanţă):

Acord

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. accord, it. accordo)

1. comunitate de vederi; consens, asentiment; acceptare.

2. a cădea de ~ = a se învoi; de comun ~ = a) în perfectă înţelegere; b) în unanimitate.

3. înţelegere privitoare la relaţiile de colaborare şi de cooperare între state, partide politice, organizaţii.

4. formă de retribuţie a muncii prestate.

5. ~ global = formă de organizare şi de retribuire a muncii prin care se leagă mărimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea şi importanţa muncii prestate.

6. concordanţă în număr, gen, caz, persoană între care există raporturi sintactice.

7. (fiz.) egalitate a frecvenţelor de oscilaţie a două sau mai multe aparate, sisteme etc.; sintonie.

8. (muz.) reunire a cel puţin trei sunete, formând o armonie; disciplină care studiază legile de bază ale suprapunerii sunetelor muzicale.


Acordabil, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. accordable)

1. care poate fi în concordanță cu altceva.

2. (despre instrumente muzicale) care poate fi acordat.

3. (antonim) inacordabil.


Acronie

Parte de vorbire: s.
Origine: (acron/ic/ + -ie)

1. lipsă de concordanţă între timpul real al evenimentelor şi cronologia ideală a narării lor.


Anacolut

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. anacoluthe)

1. greşeală de gramatică constând în întreruperea construcţiei sintactice, în frază, cauzată de neconcordanţa dintre planul logic şi cel gramatical al enunţului.


Aristotelian, -ă

Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (engl. aristotelian)

1. I. care este în concordanță cu aristotelismul, sistemul filozofic al lui Aristotel; aristotelic, aristotelician.

2. II. adept al aristotelismului; susținător al doctrinei lui Aristotel; aristotelician.


Aristotelician, -ă

Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. aristotélicien)

1. I. care este în concordanță cu aristotelismul, sistemul filozofic al lui Aristotel; aristotelic, aristotelian.

2. II. adept al aristotelismului; susținător al doctrinei lui Aristotel; aristotelian. .