concordanţă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. concordance)

1. faptul de a concorda; potrivire, acord, corespondenţă (II, 1).
2. ~a timpurilor = ansamblu de reguli potrivit cărora se fixează timpul verbului dintr-o propoziţie dependentă în acord cu timpul verbului din propoziţia regentă; corespondenţa timpurilor.
3. îmbinare armonioasă de sunete.
4. (geol.) raportul dintre două (serii de) straturi care s-au sedimentat continuu.
5. specie evoluată de index (glosar), larg cultivată în filologia anglo-saxonă şi chiar în cea romanică, constând în listarea cuvintelor, însoţite fiecare de un microcontext pertinent pentru înţelegerea lor.
6. (anton.) neconcordanță.

acord

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. accord, it. accordo)

1. comunitate de vederi; consens, asentiment; acceptare.
2. a cădea de ~ = a se învoi; de comun ~ = a) în perfectă înţelegere; b) în unanimitate.
3. înţelegere privitoare la relaţiile de colaborare şi de cooperare între state, partide politice, organizaţii.
4. formă de retribuţie a muncii prestate.
5. ~ global = formă de organizare şi de retribuire a muncii prin care se leagă mărimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea şi importanţa muncii prestate.
6. concordanţă în număr, gen, caz, persoană între care există raporturi sintactice.
7. (fiz.) egalitate a frecvenţelor de oscilaţie a două sau mai multe aparate, sisteme etc.; sintonie.
8. (muz.) reunire a cel puţin trei sunete, formând o armonie; disciplină care studiază legile de bază ale suprapunerii sunetelor muzicale.

acordabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. accordable)

1. care poate fi în concordanță cu altceva.
2. (despre instrumente muzicale) care poate fi acordat.
3. (antonim) inacordabil.

acronie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (acron/ic/ + -ie)

1. lipsă de concordanţă între timpul real al evenimentelor şi cronologia ideală a narării lor.

anacolut

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. anacoluthe)

1. greşeală de gramatică constând în întreruperea construcţiei sintactice, în frază, cauzată de neconcordanţa dintre planul logic şi cel gramatical al enunţului.

aristotelian, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (engl. aristotelian)

1. I. care este în concordanță cu aristotelismul, sistemul filozofic al lui Aristotel; aristotelic, aristotelician.
2. II. adept al aristotelismului; susținător al doctrinei lui Aristotel; aristotelician.

aristotelician, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. aristotélicien)

1. I. care este în concordanță cu aristotelismul, sistemul filozofic al lui Aristotel; aristotelic, aristotelian.
2. II. adept al aristotelismului; susținător al doctrinei lui Aristotel; aristotelian. .