Dictionar

Rezultate principale (Contrazice.):

Contrazice

Parte de vorbire: vb.
Origine: (după fr. contredire, lat. contradicere)

1. tr. a susţine contrariul celor spuse de cineva, a nu fi de acord cu cineva.

2. a fi în dezacord, a nu se potrivi cu ceva; a dezminţi.

3. refl. a fi în dezacord cu sine însuşi.

4. (despre susţinătorii unor afirmaţii etc.) a fi în contrazicere unii cu alţii, a avea păreri deosebite.

5. (despre idei, afirmaţii, mărturii) a nu se potrivi unele cu altele.


Rezultate secundare (Contrazice.):

Absurd, -ă

Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (fr. absurde, lat. absurdus)

1. adj. care contrazice gândirea logică, legile naturii, bunul-simţ.

2. s. n. ceea ce este absurd; absurditate; nonsens.

3. prin ~ = admiţând un raţionament fals.

4. (fil.) termen care desemnează ruptura totală dintre om şi mediul său sociocultural, sentimentul generat de trăirea acestei rupturi.


Alogism

Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Alogismus)

1. judecată care contrazice logica.

2. negare a gândirii logice ca mijloc ştiinţific de cunoaştere autentică, la sceptici, mistici şi fideişti.


Contra 3

Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. contrer)

1. a contrazice, a riposta.

2. (box, scrimă, lupte, judo) a da o contră.

3. (bridge) a se opune, a cere o amendă dublă.


Contrarietate

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. contrariété)

1. surprindere neplăcută provocată de o contrazicere.

2. (log.) raport între două noţiuni sau judecăţi care se exclud reciproc, dar care pot fi înlăturate amândouă în favoarea unei a treia.


Contrazice

Parte de vorbire: vb.
Origine: (după fr. contredire, lat. contradicere)

1. tr. a susţine contrariul celor spuse de cineva, a nu fi de acord cu cineva.

2. a fi în dezacord, a nu se potrivi cu ceva; a dezminţi.

3. refl. a fi în dezacord cu sine însuşi.

4. (despre susţinătorii unor afirmaţii etc.) a fi în contrazicere unii cu alţii, a avea păreri deosebite.

5. (despre idei, afirmaţii, mărturii) a nu se potrivi unele cu altele.


Dialectic, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. dialectique, lat. dialecticus)

1. adj. conform cu principiile dialecticii; bazat pe dialectică.

2. care priveşte fenomenele de pe poziţiile dialecticii.

3. s. f. (ant.) arta de a ajunge la adevăr descoperind contraziceri în raţionamentul adversarului.

4. (în evul mediu) arta deosebirii adevărului de neadevăr.

5. (în filozofia marxistă) teorie generală despre dezvoltarea naturii, a societăţii şi gândirii, precum şi metodă de cunoaştere şi de transformare a lumii.

6. procesul mişcării şi al dezvoltării fenomenelor.