absolut, -ă

Parte de vorbire:  adj., adv., s.  
Etimologie: (lat. absolutus, fr. absolu)

1. adj. care nu comportă nici o restricţie, necondiţionat.
2. total, complet, desăvârşit.
3. adevăr ~ = adevăr care reprezintă cunoaşterea completă a realităţii; (fiz.) mişcare ~ă = deplasarea unui corp faţă de un sistem de referinţă fix; zero ~ = temperatura cea mai joasă posibilă (-273ºC).
4. (mat.; despre mărimi) care nu depinde de sistemul la care este raportat.
5. valoare ~ă = valoare aritmetică a unui număr algebric, făcând abstracţie de semnul său; verb ~ = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat.
6. s. n. principiu veşnic, imuabil, infinit, la baza universului.
7. ceea ce există în sine şi prin sine.
8. adv. cu desăvârşire, exact.

abstract, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (germ. abstrakt, lat. abstractus)

1. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real.
2. în ~ = pe bază de deducţii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înţeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducţia abstractă şi încifrarea imaginii; abstracţionism.
3. s. n. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract.
4. ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acţiunea acestuia.
5. categorie filozofică desemnând cunoaşterea proprietăţilor esenţiale şi generale.

anozomelie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. anosomélie)

1. defect de percepţie care face imposibilă recunoaşterea unui segment bolnav.

a priori

Parte de vorbire:  loc. adj., loc. adv.  
Etimologie: (lat. a priori „din ceea ce precedă”)

1. bazat pe un punct de vedere fără experiență, fără cunoașterea subiectului; la prima vedere; (în mod) aprioric.
2. (antonim) a posteriori.

apriorism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. apriorisme)

1. concepţie filozofică idealistă care consideră cunoaşterea esenţei lucrurilor anterioară experienţei omului.

aristotelism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. aristotélisme)

1. concepţie filozofică a lui Aristotel, care, având ca punct de plecare recunoaşterea primordialităţii naturii faţă de cunoaştere, arată că generalul există în lucrurile individuale, că esenţa există în obiecte şi că adevăratele „substanţe” sunt lucrurile materiale concrete percepute prin simţuri.