Dictionar

cuvântare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (cuvânta)

1. vorbire în public, desfășurată cu oarecare solemnitate; discurs.
2. spusă, vorbă; vorbire, conversație.
 

precuvântare

Parte de vorbire:  s.f. (înv.)  
Etimologie: (pre- + cuvântare)

1. comentariu plasat la începutul unei cărți; cuvânt înainte; cuvânt introductiv; prefață.
2. cuvântare, discurs.
 

alocuțiune

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. allocution, lat. allocutio)

1. cuvântare ocazională scurtă.
 

apologie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. apologie, lat., gr. apologia)

1. laudă exagerată, apărare servilă și interesată; apologetism.
2. scriere, cuvântare prin care se ia apărarea cuiva sau a ceva.
 

aprecație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (lat. apprecatio)

1. (istorie) scurtă rugăciune finală de binecuvântare în documentele medievale.
2. (prin ext.) formulă de încheiere.
 

benedicțiune

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. benedictio, fr. bénédiction)

1. grație, binecuvântare (solemnă).
 

diatribă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. diatribe, lat. diatriba)

1. (ant.) gen literar promovat de filozofii cinici, care își popularizau învățăturile moral-filozofice dialogând cu un adversar imaginar, într-un stil familiar, presărat cu anecdote, aforisme, jocuri de cuvinte.
2. disertație critică. (p. ext.) scriere, cuvântare vehementă; pamflet.
 

discurs

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. discours, lat. discursus)

1. expunere oratorică în fața unui auditoriu pe o temă politică, morală etc.; cuvântare.
2. expresie verbală a gândirii; cuvântare.
3. disertație, tratare a unui subiect de natură științifică sau literară; expozeu, tratat.