Dictionar

absolutoriu, -ie

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (lat. absolutorius, fr. absolutoire, /II/ germ. Absolutorium)

1. adj. care iartă un delict, un păcat etc.
2. s.n. act juridic prin care cineva este absolvit de o datorie, de o obligaţie.
3. act de absolvire a unei şcoli.
 

accept

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Akzept)

1. înscris prin care cineva se obligă să achite o datorie la scadenţă.
2. acord, aprobare.
 

achita

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. acquitter)

1. tr. (jur.) a declara pe cineva liber de răspundere penală, a scoate din culpă.
2. (fam.) a ucide.
3. tr., refl. a(-şi) plăti o datorie.
4. a se ~ de ceva = a îndeplini (ceva).
 

afera

Parte de vorbire:  vb. intr.  
Etimologie: (fr. afférer)

1. a fi de datoria cuiva; a fi impus cuiva, vorbind despre o acuzație, o datorie, o responsabilitate; a incumba.
 

chit 1

Parte de vorbire:  adv.  
Etimologie: (fr. quitte)

1. (fam.) a fi ~ (cu cineva) = a-şi fi plătit o datorie faţă de cineva.
 

codebitor, -oare

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. codébiteur)

1. fiecare dintre cei care au contractat o datorie în comun, considerat în raport cu ceilalți; cel care datorează o sumă împreună cu alții; (antonim) cocreditor.