Dictionar

Rezultate secundare (Desemnând):

Abstract, -ă

Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (germ. abstrakt, lat. abstractus)

1. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real.

2. în ~ = pe bază de deducţii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înţeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducţia abstractă şi încifrarea imaginii; abstracţionism.

3. s. n. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract.

4. ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acţiunea acestuia.

5. categorie filozofică desemnând cunoaşterea proprietăţilor esenţiale şi generale.


Achiu

Parte de vorbire: I. s.n. (înv.), II. s.m. (înv.)
Origine: (I. fr. acquit; II. cf. lat. apium)

1. I. bilă de încercare la jocul de biliard, desemnând persoana care începe partida.

2. (reg.) baston special de lemn, cu care jucătorii lovesc bilele de biliard; tac.

3. II. plantă erbacee aromatică din familia umbeliferelor, cu frunze mari, penate, cu flori albe, cu un rizom gros, globulos și cărnos, cultivată ca plantă culinară; țelină (Apium graveolens).


Concret, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. concret, lat. concretus)

1. adj. care se poate percepe prin simţuri; palpabil.

2. (despre substantive) care denumeşte obiecte perceptibile prin simţuri.

3. muzică = muzică pe baza prelucrării unui complex de sunete (muzicale sau zgomote) cu ajutorul aparaturii electronice.

4. precis, (bine) determinat.

5. s. n. categorie filozofică desemnând unitatea multiplelor determinări, însuşiri, laturi ale obiectelor şi fenomenelor.


Considerativ, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. considératif)

1. care consideră, care reflectă.

2. stare = stare sufletească de observare și meditație; expresie ascetică desemnând starea unui suflet care reflectă.


Continuitate

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. continuité, lat. continuitas)

1. faptul, însuşirea de a fi continuu.

2. (mat.) proprietate a unei funcţii care poate trece de la o stare la alta, luând toate valorile intermediare.

3. categorie filozofică, desemnând distribuţia şi succesiunea neîntreruptă în spaţiu şi timp a structurii şi dinamismului materiei.

4. (anton.) discontinuitate.


Discontinuitate

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. discontinuité)

1. lipsa de continuitate; întrerupere.

2. (mat., fiz.) variaţie bruscă, în salturi, a valorii unei mărimi; trecerea de la o valoare la alta, fără parcurgerea valorilor intermediare.

3. modificare rapidă a valorii unui element meteorologic pe distanţe mici.

4. categorie filozofică desemnând distribuţia şi succesiunea cu întreruperi în spaţiu şi timp a materiei.