Dictionar

destinatar, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. destinataire)

1. persoană căreia îi este destinat un lucru.
2. persoană căreia i se adresează o scrisoare, o telegramă, un colet etc.; (înv.) adresant.
3. (anton.) destinator.
 

acompaniament

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. accompagnement, it. accompagnamento)

1. parte accesorie destinată a susține melodia principală a unui cântec sau instrument.
 

adresant, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f. (înv.)  
Etimologie: (germ. Adressant)

1. persoană căreia îi este adresată o scrisoare sau un colet și al cărei nume se află indicat pe adresă; destinatar.
 

adresă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. adresse)

1. indicație pe scrisori, colete etc. care conține numele și domiciliul destinatarului.
2. la ~a cuiva = cu privire la cineva.
3. comunicare oficială făcută în scris de o instituție.
4. dexteritate, îndemânare.
5. (inform.) simbol, cuvânt, cod care indică locul din memoria unei mașini electronice unde se înregistrează o informație.
 

alocație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. allocation, lat. allocatio)

1. alocare; sumă prevăzută și destinată realizării unui anumit scop.
2. indemnizație alocată de stat cuiva.
 

alocutor

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (it. allocutore)

1. cel căruia i se adresează o comunicare; destinatar, interlocutor.
2. (anton.) locutor.
 

anaglific, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (germ. anaglyphisch)

1. se referă la o imprimare în relief destinată nevăzătorilor; anagliptic.