Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. dialectalisme)
1. particularitate dialectală; dialectism (1); regionalism.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. locution, lat. locutio)
1. grup de cuvinte cu sens unitar, care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire; grup de cuvinte care constituie o unitate gramaticală.
2. ~ adjectivală = care se comportă gramatical ca un adjectiv.
3. ~ adverbială = care se comportă gramatical ca un adverb de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop sau de concesie.
4. ~ arhaică = specifică limbii române vechi.
5. ~ conjuncțională = care se comportă gramatical ca o conjuncție coordonatoare (copulativă, adversativă sau conclusivă) sau subordonatoare (necircumstanțială sau circumstanțială).
6. ~ dialectală = proprie unuia dintre dialectele sau subdialectele limbii române.
7. ~ interjecțională = care se comportă gramatical ca o interjecție.
8. ~ prepozițională = care se comportă gramatical ca o prepoziție cu genitivul sau cu acuzativul.
9. ~ pronominală = care se comportă gramatical ca un pronume nehotărât.
10. ~ substantivală = care se comportă gramatical ca un substantiv.
11. ~ verbală = care se comportă gramatical ca un verb personal sau impersonal.
12. (înv.) mod de a vorbi, de a se exprima.
Parte de vorbire: adj. invar.
Origine: (fr., engl. standard)
1. care se conformează unui anumit tip sau la o normă de producție în masă; normalizat.
2. ale cărui caracteristici pot servi drept referință, reper.
3. (lingvistică) care corespunde uzului dominant considerat normal, fără a ține cont de variațiile geografice sau sociale.
4. (prin ext.) lucru lipsit de originalitate, făcut după șablon; banal, comun, stereotip, șablonard.
5. limbă ~ = limbă însușită de întreaga colectivitate, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor; limba comună, curentă.