Dictionar

antropomorfist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. anthropomorphiste)

1. I. relativ sau legat de antropomorfism.
2. care atribuie divinității o formă și o natură umană.
3. II. adept al antropomorfismului.
4. persoană care învață antropomorfismul, care este înclinat să creadă în el.
 

antropopatie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. anthropopathie)

1. (med.) formă de delir caracterizată prin convingerea bolnavului că în propriu-i corp coexistă ființe umane, pe care le simte și cărora le percepe vocea.
2. atribuirea de însușiri și stări afective specific umane unor obiecte, mediului înconjurător, naturii.
3. reprezentare a divinității, în sistemele religioase primitive, ca o ființă cu sentimente și pasiuni omenești; antropopatism.
 

ateu, -ee

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (fr. athée, gr. atheos)

1. I. care neagă existența lui Dumnezeu; care neagă existența oricărei divinități; care aderă la ateism
2. II. persoană care nu-l recunoaște pe Dumnezeu sau neagă existența lui Dumnezeu.
3. persoană care nu crede în existența zeităților sau a divinității.
4. persoană care nu crede în ceva, enunțat fără dovezi.
5. persoană care nu are religie.
6. (var.) ateiu.
7. (antonime) deist, teist.
 

atonism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (Aton + -ism)

1. cultul lui Aton (zeul soarelui), religie monoteistă a Egiptului antic.
2. cult monoteist cu adorarea discului solar, ca aspect vizibil al divinității.
 

contrițiune

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. contrition, lat. contritio)

1. durere profundă simțită în urma ofensării divinității; pocăință, căință.
 

demiurg

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. démiurge, lat. demiurgus, gr. demiurgos)

1. (la Platon) denumire dată divinității, ca principiu rațional, creator al universului; (p. ext.) principiu creator.
2. conducător al unor cetăți antice grecești.