Dictionar

fabulaţie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. fabulation, lat. fabulatio)

1. prezentare a unor fapte sau întâmplări imaginare drept reale sau posibile; (p. ext.) minciună.
2. povestire alegorică.
3. afabulaţie.
 

afabulaţie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. affabulation, lat. affabulatio)

1. ansamblul faptelor, episoadelor care constituie acţiunea unei opere literare; fabulaţie (3).
2. morala unei fabule.
 

confabulaţie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. confabulation, lat. confabulatio)

1. (glumeţ) conversaţie lungă şi intimă.
2. tulburare de memorie constând din reproducerea unor evenimente imaginare, bizare sau contradictorii.
3. fabulaţie delirantă.
 

afabulaţie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. affabulation, lat. affabulatio)

1. ansamblul faptelor, episoadelor care constituie acţiunea unei opere literare; fabulaţie (3).
2. morala unei fabule.
 

confabulaţie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. confabulation, lat. confabulatio)

1. (glumeţ) conversaţie lungă şi intimă.
2. tulburare de memorie constând din reproducerea unor evenimente imaginare, bizare sau contradictorii.
3. fabulaţie delirantă.
 

fabulatoriu, -ie

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. fabulateur, lat. fabulator)

1. referitor la fabulaţie; care fabulează.
 

fabulaţie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. fabulation, lat. fabulatio)

1. prezentare a unor fapte sau întâmplări imaginare drept reale sau posibile; (p. ext.) minciună.
2. povestire alegorică.
3. afabulaţie.
 

MITO- (2)

Parte de vorbire:  prefix  
Etimologie: (lat., gr. mythos „povestire, legendă”)

1. „mit, legendă, fabulaţie, minciună”.