abstract, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (germ. abstrakt, lat. abstractus)

1. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real.
2. în ~ = pe bază de deducții logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înțeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducția abstractă și încifrarea imaginii; abstracționism.
3. s. n. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract.
4. ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acțiunea acestuia.
5. categorie filozofică desemnând cunoașterea proprietăților esențiale și generale.

anistorism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (anistor/ic/ + -ism)

1. atitudine filozofică ce tinde să substituie studiul concret-istoric al realităților sociale prin speculații abstracte.

antropologism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. anthropologisme)

1. concepție filozofică, proprie inițial materialismului premarxist, care consideră omul în mod abstract, numai ca parte a naturii.

aposteriorism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. apostériorisme)

1. concepție filozofică potrivit căreia toate cunoștințele se capătă prin experiența individuală.

apriorism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. apriorisme)

1. concepție filozofică idealistă care consideră cunoașterea esenței lucrurilor anterioară experienței omului.

aristotelism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. aristotélisme)

1. concepție filozofică a lui Aristotel, care, având ca punct de plecare recunoașterea primordialității naturii față de cunoaștere, arată că generalul există în lucrurile individuale, că esența există în obiecte și că adevăratele „substanțe” sunt lucrurile materiale concrete percepute prin simțuri.