Dictionar

Rezultate secundare (Fonetic):

Fonetic, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. phonétique, gr. phonetikos)

1. adj. referitor la sunetele limbii, la fonetică.

2. ortografie = ortografie în care scrierea cuvintelor se face după felul cum se pronunță.

3. s. f. ramură a lingvisticii care studiază structura sonoră, modificările și legile după care se modifică sunetele unei limbi.

4. funcțională = fonologie.


Fonetician, -ă

Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (fr. phonéticien)

1. lingvist specializat în fonetică; fonetist.


Accident

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. accident, lat. accidens)

1. s. n. eveniment întâmplător şi neprevăzut, cu consecinţe dăunătoare.

2. ridicătură, adâncitură a unui teren.

3. însuşire a unui lucru, fenomen nelegată de esenţa lui.

4. ~ fonetic = modificare fonetică întâmplătoare (asimilaţia, epenteza, metateza).

5. s. m. alteraţie.


Anaptixă

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. anaptyxe)

1. modificare fonetică constând în introducerea unei vocale între două consoane într-un cuvânt.


Armonie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. harmonie, lat. harmonia)

1. combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi.

2. parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relaţiile dintre ele, legile înlănţuirii lor.

3. potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanţă, acord, consens.

4. ~ imitativă = efect stilistic obţinut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare.

5. înţelegere deplină între persoane, colectivităţi etc.


Asibilare

Parte de vorbire: s.
Origine: (asibila)

1. fenomen fonetic prin care o consoană oclusivă se transformă în consoană africată (fricativă) sub influenţa lui i sau e următor; asibilaţie.


Asibilaţie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. assibilation)

1. (lingvistică) modificarea fonetică a unei consoane rezultând o sibilantă (consoană siflantă); asibilare.

2. (var.) (înv.) asibilațiune.


Asimilare

Parte de vorbire: s.
Origine: ( asimila)

1. acţiunea de a asimila.

2. fenomen fonetic, transformarea unui sunet sub influenţa altuia aflat în apropiere, în sensul dobândirii unei caracteristici asemănătoare; asimilaţie.

3. ~ progresivă = asimilare realizată din sunetul anterior; ~ regresivă = asimilare realizată din sunetul posterior.