Parte de vorbire: adj., s.m.f.
Origine: (ciun/ism/ + -ist)
1. (adept) al ciunismului, curent latinist în lingvistica și filologia românească care preconiza supunerea neologismelor romanice acelorași transformări fonetice suferite de cuvintele moștenite din latină; pumnist.
Parte de vorbire: s.
Origine: (comuta)
1. acţiunea de a comuta; comutaţie.
2. (jur.) ~a pedepsei = înlocuire a unei pedepse mai grele printr-una mai uşoară.
3. (mat.) operaţie efectuată asupra unui şir de numere, al cărei rezultat nu depinde de ordinea în care se operează asupra diferitelor elemente ale şirului.
4. fenomenul elaborării unor reflexe condiţionate diferite la unul şi acelaşi stimul în funcţie de schimbarea condiţiilor mediului ambiant.
5. substituire a unui element lingvistic cu altele, pentru a verifica proprietăţile lor respective (fonetice, morfologice, sintactice, semantice).
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. dépalataliser)
1. tr., refl. (despre consoane aflate înaintea lui e sau i) a-şi pierde, a face să-şi piardă caracterul palatal.
2. refl. a reveni, sub influenţa limbii literare, la formele fonetice cu labialele sau dentalele nealterate.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. dialecte, lat. dialectus)
1. variantă regională a unei limbi, caracterizată prin particularităţi fonetice şi lexicale.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. étymologie, lat., gr. etymologia)
1. stabilire a originii unui cuvânt prin explicarea evoluției lui fonetice și semantice.
2. ~ multiplă = explicarea originii unui cuvânt prin mai multe etimoane.
3. ~ populară = modificare a formei unui cuvânt sub influența unui alt cuvânt mai cunoscut, cu care are asemănări și de la care s-ar putea crede că derivă.
4. etimon.
5. ramură a lingvisticii care studiază istoria cuvintelor, stabilind originea și evoluția formei și a sensului lor.
Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (fr. phonétiste)
1. lingvist specializat în fonetică; fonetician.
2. adept al ortografiei fonetice.