Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. germanus, fr. germain)
1. (pl.) popoare indo-europene care au locuit în antichitate în centrul, vestul şi estul Europei.
2. adj., s. m. f. (locuitor) din Germania.
3. (s. f.) limbă vorbită de germani (II).
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. germanique, lat. germanicus)
2. limbi ~ce = grup de limbi indo-europene vorbite în centrul şi nordul Europei.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. germanisme)
1. cuvânt, expresie proprii limbii germane; cuvânt de origine germană pătruns într-o altă limbă şi neintegrat de aceasta.
2. germanitate.
Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (fr. germaniste, germ. Germanist)
1. specialist în germanistică.
2. specialist în limbi germanice, literatură sau civilizație germanică.
Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Germanistik)
1. disciplină care studiază limbile şi literaturile germanice.
Parte de vorbire: s.
Origine: (german + -itate)
1. caracterul a ceea ce este german; germanism (2).
2. lumea germanică.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. afrikaans)
1. limbă de origine olandeză, vorbită de afrikanderi.
2. limba germanică destul de apropiată de olandeză, vorbită în Africa de Sud, unde are statut de limbă oficială, și în Namibia (și, într-o măsură mai mică, Botswana, Zambia și Zimbabwe).
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. allemande)
1. vechi dans de origine germană, iniţial vesel, vioi, ulterior moderat, grav; melodia corespunzătoare.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. alsacien)
1. adj., s. m. f. (locuitor) din Alsacia.
2. (s. n.) ansamblu de dialecte germanice vorbite în Alsacia.
3. adj. lup ~ (şi s. m.) rasă de câini de pază, de talie mare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Alumnat, fr. alumnat)
1. stabiliment şcolar de grad secundar, în unele congregaţii din Germania şi S.U.A.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. anglo-saxon)
1. s. m. f. pl. populaţii germanice care s-au deplasat de pe continent în Insulele Britanice în sec. V-V
2. adj. care aparţine anglo-saxonilor.
3. limbă ~ă = limbă germanică vorbită de anglo-saxoni; engleza veche.
Parte de vorbire: s.m.
Origine: (fr. archéoptéryx)
1. (paleontologie) animal fosil, capabil de zbor, prevăzut cu pene și dinți, prezentând simultan caracteristicile unei reptile și ale unei păsări; acești dinozauri aviari, cu o lungime mai mică de 60 cm, au trăit în urmă cu aproximativ 150 milioane de ani, la sfârșitul jurasicului, într-un mediu insular, care se află în prezent în Germania.