Dictionar

incontestabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. incontestable)

1. care nu poate fi contestat; de netăgăduit; sigur.
2. (adv.) fără îndoială; indiscutabil.
 

incontestabilitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. incontestabilité)

1. însușirea, starea a ceea ce este incontestabil.
 

brută

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. brute)

1. animal lipsit de rațiune.
2. (prin analogie) om cu manifestări de animal; persoană care vădește violență în comportare și lipsă de inteligență, sensibilitate și morală; bestie.
3. (prin metaf.) partea animală care subzistă în om.
4. (neologism) (fig.) persoană care stăpânește incontestabil un domeniu.
 

contestabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. contestable)

1. care poate fi contestat, pus la îndoială sau chestionat.
2. (antonime) incontestabil, necontestabil.
 

flagranță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. flagrance)

1. caracterul a ceea ce este flagrant; fapt incontestabil.
 

inautenticitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. inauthenticité)

1. absență, lipsă de autenticitate, adică care ridică serioase îndoieli cu privire la originea sau caracterul său veridic și incontestabil; neautenticitate.
2. (antonim) autenticitate.
 

incontestabilitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. incontestabilité)

1. însușirea, starea a ceea ce este incontestabil.
 

indeniabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. indéniable)

1. care nu poate fi negat; incontestabil, de netăgăduit; indenegabil.