Dictionar

induce

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (lat. inducere)

1. a împinge, a îndemna pe cineva să facă ceva; a incita; a determina.
2. a ~ în eroare = a înșela.
3. (log.) a face un raționament inductiv.
4. a produce o inducție electromagnetică.
5. a produce, a cauza, a provoca.
 

aloxan

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. alloxane, engl. alloxan)

1. (biochimie) produs de oxidare a acidului uric cu acțiune distructivă asupra celulelor pancreatice (capabil de a induce diabet).
 

autoantigen

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. auto-antigène)

1. antigen constitutiv al celulelor care induce producerea de autoanticorpi.
2. antigen propriu organismului, care stimulează sistemul imunitar, și poate provoca boli autoimune.
 

deduce

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (lat. deducere, după fr. déduire)

1. a raționa printr-o serie de propoziții care decurg riguros unele din altele, mergând de la cauză la efect, de la principiu la consecință, de la general la specific; a face o deducție.
2. (înv.) a scădea o cantitate din alta; a scădea o sumă dintr-un total de plătit.
3. (antonime) a induce, a adiționa.
 

dezinforma

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. désinformer)

1. a informa greșit, în mod intenționat, tendențios; a induce în eroare.
 

electroconvulsivant, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.n.  
Etimologie: (fr. électroconvulsivante)

1. (med.) convulsivant electric.
2. (med.) terapie ~ă = metodă modernă care folosește electroșocuri și induce o lobotomie fără operație invazivă.
 

eroare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. erreur, lat. error)

1. lipsă de concordanță între percepții și realitatea obiectivă; cunoștință falsă, denaturată; greșeală.
2. a induce (pe cineva) în ~ = a amăgi, a înșela.
3. (jur.) reprezentare greșită asupra unei situații de fapt, ori asupra existenței unui act normativ.
4. diferența dintre valoarea măsurată și cea reală a unei mărimi.