Dictionar

Rezultate principale (Inflexiune):

Inflexiune

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. inflexion, lat. inflexio)

1. modificare a înălţimii unui sunet, a timbrului unei vocale; schimbare bruscă a vocii, a accentului; modulaţie (2).

2. îndoire, curbare.

3. ~ osoasă = incurbare osoasă.

4. (mat.) schimbare de sens a concavităţii unei curbe plane.


Rezultate secundare (Inflexiune):

Accent

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. accent, lat. accentus)

1. intonaţie specială a unei silabe dintr-un cuvânt prin mărirea intensităţii vocii.

2. semn grafic care indică această intonaţie.

3. (muz.) emisiune mai intensă a unui sunet, a unui acord.

4. mod specific de a vorbi o limbă, un dialect.

5. inflexiune afectivă a vocii.

6. (fig.) importanţă.

7. a pune ~ul (pe) = a sublinia, a scoate în relief.


Inflexional, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. inflexionnel)

1. referitor la inflexiune.

2. (mat.) tangentă = tangentă a unei curbe în punctul de inflexiune.


Ton 1

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. ton, lat. tonus)

1. sunet (muzical).

2. intervalul dintre două trepte alăturate ale gamei diatonice, echivalent cu două semitonuri.

3. a da ~ul = a) a stabili tonalitatea unei cântări vocale, cu diapazonul; b) a iniția ceva.

4. mlădiere, inflexiune a vocii, intonație.

5. fel de a-și exprima gândurile; fel de a fi, de a se purta.

6. atmosferă specifică din cuprinsul unei opere (literare).

7. nuanță a culorii (într-un tablou).

8. culoare dominantă, tonalitatea generală a unui tablou.


-TON

Parte de vorbire: sufix
Origine: (gr. tonos „vigoare, tensiune”)

1. „tensiune, inflexiune, accent”.


TONO-, TONI-, -ton, -tonie

Parte de vorbire: afix
Origine: (fr. tono-, toni-, -tone, -tinie, cf. gr. tonos)

1. „tensiune, pulsaţie, presiune; inflexiune, accent; vigoare, fortificare”.