Rezultate principale (Inflexiune):
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. inflexion, lat. inflexio)
1. modificare a înălţimii unui sunet, a timbrului unei vocale; schimbare bruscă a vocii, a accentului; modulaţie (2).
3. ~ osoasă = incurbare osoasă.
4. (mat.) schimbare de sens a concavităţii unei curbe plane.
Rezultate secundare (Inflexiune):
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. accent, lat. accentus)
1. intonaţie specială a unei silabe dintr-un cuvânt prin mărirea intensităţii vocii.
2. semn grafic care indică această intonaţie.
3. (muz.) emisiune mai intensă a unui sunet, a unui acord.
4. mod specific de a vorbi o limbă, un dialect.
5. inflexiune afectivă a vocii.
7. a pune ~ul (pe) = a sublinia, a scoate în relief.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. inflexionnel)
2. (mat.) tangentă ~ă = tangentă a unei curbe în punctul de inflexiune.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. ton, lat. tonus)
1. sunet (muzical).
2. intervalul dintre două trepte alăturate ale gamei diatonice, echivalent cu două semitonuri.
3. a da ~ul = a) a stabili tonalitatea unei cântări vocale, cu diapazonul; b) a iniția ceva.
4. mlădiere, inflexiune a vocii, intonație.
5. fel de a-și exprima gândurile; fel de a fi, de a se purta.
6. atmosferă specifică din cuprinsul unei opere (literare).
7. nuanță a culorii (într-un tablou).
8. culoare dominantă, tonalitatea generală a unui tablou.
Parte de vorbire: sufix
Origine: (gr. tonos „vigoare, tensiune”)
1. „tensiune, inflexiune, accent”.
Parte de vorbire: afix
Origine: (fr. tono-, toni-, -tone, -tinie, cf. gr. tonos)
1. „tensiune, pulsaţie, presiune; inflexiune, accent; vigoare, fortificare”.