instauraţie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. instauration)

1. acțiunea de a instaura și rezultatul ei; instaurare.
2. acțiunea de a pune bazele unui regim, unui sistem politic, unui guvern etc.
3. acțiunea de a introduce pentru prima oară un obicei, o modă etc.
4. (var.) instaurațiune.

instaurator, -oare

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. instaurateur, lat. instaurator)

1. cel care instaurează; persoană care fondează sau introduce ceva pentru prima dată; fondator, ctitor.

bonapartist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. bonapartiste)

1. I. care se referă, care se raportează la Napoleon Bonaparte (1769- 1821), la dinastia sau la regimul imperial instaurat de acesta.
2. II. adept al bonapartismului; susținător al dinastiei napoleoniene.

contrarevoluţie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. contre-révolution)

1. mişcare organizată, reacţionară, a claselor înlăturate de la putere împotriva noii orânduiri sociale instaurate prin revoluţie, în scopul restaurării vechii puteri de stat.

fascism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. fascismo, fr. fascisme)

1. ideologie ultrareacţionară şi mişcare politică totalitară de extremă dreaptă, impusă de regimul instaurat de Mussolini în Italia şi, ulterior, de Hitler, în Germania.

instauraţie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. instauration)

1. acțiunea de a instaura și rezultatul ei; instaurare.
2. acțiunea de a pune bazele unui regim, unui sistem politic, unui guvern etc.
3. acțiunea de a introduce pentru prima oară un obicei, o modă etc.
4. (var.) instaurațiune.

ceaușism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (Ceauș[escu] + -ism)

1. (politică) regimul tiranic instaurat de Nicolae Ceaușescu în România între anii 1965 și 1989.

instaurare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (instaura)

1. acțiunea de a instaura și rezultatul ei; instaurație, instaurațiune.
2. acțiunea de a pune bazele unui regim, unui sistem politic, unui guvern etc.
3. acțiunea de a introduce pentru prima oară un obicei, o modă etc.