Dictionar

Instrumenta

Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. instrumenter)

1. intr. a întocmi contracte, procese-verbale şi alte acte publice.

2. tr. a scrie părțile instrumentale (ale unei compoziții); a orchestra.

3. (tehn.) a dota (o instalație, un aparat) cu instrumente de control; (ind. petrolieră) a dota o instalație de rafinare cu dispozitive de control automat.

4. (tehn.) a efectua o instrumentație (extragere).

5. a manipula.


Instrumental, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. instrumental)

1. adj. (despre muzică) executat cu ajutorul instrumentelor.

2. complement circumstanțial ~ = complement care arată mijlocul prin care se îndeplinește o acțiune; propoziție (și s. f.) = propoziție circumstanțială care îndeplinește în frază rol de complement circumstanțial instrumental.

3. (psih.; despre condiționări, obiecte, acte psihice) care servește drept mijloc pentru dezvoltarea unei acțiuni sau obținerea unui efect.

4. s. n. caz al flexiunii nominale în indo-europeană (transmis și în limba rusă) care arată instrumentul cu ajutorul căruia se realizează acțiunea verbului.


Instrumentalism

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. instrumentalisme)

1. concepție idealist-subiectivă, variantă a pragmatismului, care consideră noțiunile, categoriile și teoriile științifice sunt simple „instrumente” și „chei” utile, fără aibă valoare reflectorie în raport cu realitatea obiectivă.

2. școală formalistă în poezie care își propune creeze efecte lirice prin combinații sonore muzicale, expresive.


Instrumentalist, -ă

Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (engl. instrumentalist)

1. I. referitor la instrumentalism.

2. care consideră modelele științifice sunt doar instrumente care ne permit concepem convenabil fenomenele.

3. II. adept al instrumentalismului.


Instrumentar

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. instrumentaire)

1. totalitatea instrumentelor într-o anumită activitate.


Instrumentare

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (vb. instrumenta)

1. acţiunea de a instrumenta.

2. orchestrare a unei bucăți muzicale.

3. executare a unei bucăți muzicale la unul sau mai multe instrumente.

4. efectuare a unei instrumentații.

5. (jur.) alcătuire a documentelor necesare pentru declanșarea unei acțiuni juridice.

6. (inform.) inserare de instrucţiuni adiţionale într-un program de testat, în scopul evaluării unor atribute ale acestuia.


Instrumentaţie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. instrumentation)

1. etapă în procesul de creație a unei piese muzicale pentru orchestră, în care autorul repartizează ceea ce revine spre executare fiecărui instrument în parte; orchestrație.

2. ramură a muzicii care studiază posibilitățile tehnice și expresive ale instrumentelor muzicale.

3. ansamblu de instrumente sau dispozitive utilizate pentru o anumită activitate; ansamblu de instrumente sau de aparate care echipează o instalație (de rafinare).

4. (tehn.) extragere, cu ajutorul unor dispozitive speciale, a unei unelte sau a unei piese rămase accidental într-un puț de petrol.

5. (înv.) instrumentațiune.


A cappella

Parte de vorbire: loc. adv.
Origine: (it. a cappella)

1. (despre lucrări corale) fără acompaniament instrumental.


Antifonie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. antiphonie)

1. cântare alternativă a unui solist şi a unui grup vocal ori instrumental.


Antract

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. antracte)

1. pauză între actele unei reprezentanţii.

2. piesă instrumentală între actele unei lucrări lirice muzicale.


Arie 2

Parte de vorbire: s.
Origine: (it. aria)

1. compoziţie vocală rezervată solistului, cu acompaniament de orchestră, fragment dintr-o operă, oratoriu, cantată etc.

2. piesă instrumentală cu caracter cantabil.


Aubadă

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. aubade)

1. concert vocal sau instrumental dat în zorii zilei în cinstea cuiva, sub ferestrele sau la ușa acestuia; melodie compusă pentru acest concert; alboradă.

2. (antonim) serenadă, serenată.


Bacanal, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. bacchanal/e/, lat. bacchanalia)

1. adj. de bacanală.

2. (fig.) orgiastic.

3. s. f. sărbătoare cu muzică şi dansuri, la romani, în cinstea zeului Bacus.

4. (fig.) petrecere zgomotoasă; orgie.

5. piesă instrumentală sau orchestrală, din perioada clasică şi romantică, cu ritm alert, punctat, cu o factură acordică şi sonoritate amplă.