Parte de vorbire: s.
Origine: (engl. dialinguistics)
1. ramură a lingvisticii care studiază elementele care, aparent, pot fi sistematizate după criterii formale.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. ethnolinguistique)
1. studiul relațiilor dintre limbi și contextele socio-culturale în care funcționează.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. géolinguistique)
1. studiul variației lingvistice sau dialectale la nivel geografic; geografie lingvistică.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. interlinguistique)
1. parte a lingvisticii generale care studiază structura şi noţiunile de bază ale tuturor limbilor.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (it. neolinguistica)
1. teorie lingvistică fondată în Italia de Matteo Bartoli (1873- 1946) și caracterizată de importanța acordată împrumuturilor, prin negarea legilor lingvistice și prin explicarea, cu ajutorul ariilor lingvistice, a deosebirilor dintre limbile înrudite.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. neurolinguistique)
1. studiul fenomenelor neuronale care controlează înțelegerea, producerea și însușirea limbajului.
2. știință care se ocupă cu patologia limbajului.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (germ. Ablaut)
1. (lingvistică) modificare vocalică într-o rădăcină sau tulpină; alternanță vocalică; apofonie.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. abusif, lat. abusivus)
1. care întrece măsura; exagerat, excesiv.
2. care constituie un abuz; arbitrar; ilegal.
3. care abuzează de puterea lor.
4. care este înșelător, specios.
5. (lingvistică) se spune despre un cuvânt folosit într-un mod impropriu.
6. părinte ~ = părinte care captează pentru sine și exclusiv afecțiunea copiilor săi (ex. mamă ~ă, tată ~).
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. acceptabilité)
1. faptul de a fi acceptat, de a putea fi acceptat.
2. mulțimea de condiții care fac ceva acceptabil.
3. (lingvistică) însuşirea unui enunţ de a fi acceptabil; exigența ca o propoziție să nu fie nici agramaticală, nici asemantică.
4. (antonim) inacceptabilitate.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. affixal)
2. (lingvistică) care constituie, care formează un afix.
3. (matematică) legat de afix, numărul complex „x + iy” care desemnează poziția unui punct.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. apophonie)
1. (lingvistică) modificare vocalică într-o rădăcină sau tulpină, indicând astfel o schimbare de utilizare sau sens; alternanţă vocalică; ablaut.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. archiphonème)
1. unitate fonologică supraordonată fonemului, despre care în lingvistica structurală se afirmă că reuneşte în sine două sau mai multe foneme.