Dictionar

nemulțumi

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (ne- + mulțumi)

1. a cauza o nemulțumire; a indispune, a supăra pe cineva.
2. (var.) (înv.) a nemulțămi.
3. (antonime) a mulțumi, a satisface.
 

nemulțumind, -ă

Parte de vorbire:  adj. (învechit)  
Etimologie: (nemulțumi)

1. care e nemulțumit.
 

nemulțumire

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (ne- + mulțumire)

1. faptul de a fi nemulțumit, starea celui nemulțumit; supărare, mâhnire.
2. neajuns, neplăcere, necaz.
3. (var.) (reg.) nemulțămire.
4. (antonime) mulțumire, satisfacție.
 

nemulțumit, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (ne- + mulțumit)

1. care nu este mulțumit; care are o nemulțumire; insatisfăcut, nesatisfăcut, supărat.
2. care exprimă nemulțumire.
3. (var.) (reg.) nemulțămit.
4. (antonime) mulțumit, satisfăcut.
 

nemulțumitor, -oare

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (ne- + mulțumi + -tor)

1. care nu mulțumește; care nu recunoaște binele primit; nemulțumit, nerecunoscător.
2. care nu dă satisfacție; nesatisfăcător.
3. (var.) nemulțămitor.
4. (antonime) mulțumitor, satisfăcător.
 

beatnic

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. beatnik)

1. tânăr care, prin neîngrijire și stridență, vrea să-și afișeze nemulțumirea și protestul față de o societate pe care o consideră inumană; (p. ext.) tânăr (din Occident) cu plete și ținută neîngrijită.
 

buda

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. bouder)

1. a se arăta nemulțumit (față de cineva) printr-o atitudine îmbufnată sau indiferentă.
2. (fam.) a face mutre (cuiva).
 

content, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (lat. contentus, cf. fr. content)

1. care nu-și mai dorește nimic; care este mulțumit, satisfăcut.
2. (antonime) insatisfăcut, nemulțumit, nesatisfăcut.
 

disforie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dysphorie)

1. tulburare a dispoziției caracterizată prin tristețe profundă și nemulțumire de sine.
 

frustrație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. frustration)

1. acțiunea de a frustra și rezultatul ei; frustrare.
2. starea celui care este frustrat; stare mentală de nemulțumire caracterizată printr-un dezechilibru între o dorință sau o așteptare și realizarea ei efectivă.
3. (var.) frustrațiune.
4. (antonim) satisfacție.
 

incontentabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. incontentable)

1. care nu poate fi mulțumit; veșnic nemulțumit.