obiect

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (lat. obiectum, germ. Objekt)

1. lucru, tot ceea ce poate fi perceput prin simțuri.
2. ~ de inventar = mijloc de muncă de uz curent, parte din mijloacele circulante ale unei întreprinderi.
3. (ec.) ~ul muncii = lucru asupra căruia acționează omul pentru a-l modifica potrivit nevoilor sale.
4. tot ceea ce preocupă gândirea, activitatea intelectuală a omului; ceea ce formează materia unei științe, a unei discipline.
5. (fil.) realitatea exterioară subiectului; (spec.) ceea ce este dat în cunoaștere, conținutul obiectiv al cunoștințelor subiectului.
6. (fig.) țintă, scop, țel.
7. complement (direct sau indirect).

femeie-obiect

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (femeie + obiect; cf. fr. femme-objet)

1. femeia considerată ca obiect de plăcere și nu ca ființă gânditoare și sensibilă.

microobiect

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (micro1- + obiect)

1. obiect de dimensiuni foarte mici; obiect de cercetare a microfizicii.

obiecta

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. objecter, lat. obiectare)

1. a aduce o obiecţie; a spune ceva contrar; a contesta.

obiectare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (obiecta)

1. acțiunea de a obiecta și rezultatul ei; obiecție.
2. argument pe care cineva îl opune unei afirmații, unei propuneri, unei cereri; obiecție.
3. dezaprobare verbală adresată cuiva în semn de nemulțumire; imputare, reproș.

obiecţie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. objection, lat. obiectio)

1. argument pe care cineva îl opune unei propuneri, pretenţii, teze sau prin care îşi manifestă dezacordul faţă de acestea.

obiectitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Objektität, fr. objectité)

1. (la Schopenhauer) forma sub care lucrul în sine, realul, apare ca obiect.

abandonic, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. abandonnique)

1. I. (psihanaliză) se spune despre un subiect (în special un copil) care trăiește cu frica de a fi abandonat, fără să existe neapărat motive obiective care să justifice această frică.
2. II. (psihanaliză) persoană, de obicei un copil, care trăiește cu teama patologică de a fi abandonat.

abstract, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (germ. abstrakt, lat. abstractus)

1. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real.
2. în ~ = pe bază de deducţii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înţeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducţia abstractă şi încifrarea imaginii; abstracţionism.
3. s. n. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract.
4. ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acţiunea acestuia.
5. categorie filozofică desemnând cunoaşterea proprietăţilor esenţiale şi generale.

abstractism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (abstract + -ism)

1. caracter abstract.
2. stil de artă picturală sau sculpturală în care obiectele naturale nu sunt reprezentate realist.

abstractizare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (abstractiza)

1. operaţie a gândirii constând în a degaja din mulţimea însuşirilor şi legăturilor fenomenelor şi obiectelor pe cele fundamentale, esenţiale, generale; abstracţie.
2. trecere de la concret la abstract.
3. (antonim) concretizare.

accesoriu, -ie

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. accessoire, lat. accessorius)

1. adj. care însoţeşte un element principal, dependent de acesta; secundar, neesenţial.
2. adj., s.n. (obiect, piesă, dispozitiv) anex.

achiziţie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. acquisition, lat. acquisitio)

1. procurare de obiecte (rare); bun astfel obţinut.
2. cumpărare de produse (agroalimentare) şi de materiale prin unităţi ale comerţului de stat sau cooperatist.