obiectiva

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. objectivér)

1. tr. a transforma ideile, gândirea, aptitudinile în produse cu existență obiectivă, a considera ceva ca obiectiv (I, 1).
2. refl. a căpăta caracter obiectiv; a se obiectiviza.

obiectivant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. objectivant)

1. care obiectivează; care are tendința de a obiectiva.

obiectivare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (obiectiva)

1. acțiunea de a (se) obiectiva și rezultatul ei.
2. dobândire de caracter obiectiv.
3. acțiunea de transformare a capacităților fizice, intelectuale, volitive ale omului în produse cu existență obiectivă.

obiectivat, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (obiectiva)

1. devenit obiectiv; obiectivizat.
2. devenit concret; concretizat, materializat.

antipatie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. antipathie, lat. antipathia)

1. sentiment irezonabil de aversiune, de repulsie a unei persoane față de o altă persoană sau față de un lucru; resentiment.
2. (înv.) incompatibilitate, opoziție obiectivă între mai multe persoane sau între mai multe lucruri.
3. (var.) (înv.) antepathie.
4. (antonime) simpatie, empatie; afinitate.

empiriocriticism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (rus. empiriokritiţizm)

1. curent filozofic pozitivist care rupea experiența, de materie și concepea lumea ca un simplu complex de senzații, negând existența obiectivă a realității lumii; machism.

eroare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. erreur, lat. error)

1. lipsă de concordanță între percepții și realitatea obiectivă; cunoștință falsă, denaturată; greșeală.
2. a induce (pe cineva) în ~ = a amăgi, a înșela.
3. (jur.) reprezentare greșită asupra unei situații de fapt, ori asupra existenței unui act normativ.
4. diferența dintre valoarea măsurată și cea reală a unei mărimi.

existență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. existence, lat. existentia)

1. faptul de a exista.
2. viață.
3. categorie filozofică fundamentală, natura, materia, realitatea obiectivă.
4. ~ socială = categorie fundamentală a materialismului istoric desemnând latura materială și cea spirituală a vieții sociale; mijloacele de trai.

extrospecție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr., engl. extrospection)

1. observare a trăirilor psihice ale altora.
2. metodă psihologică bazată pe observarea obiectivă a fenomenelor lumii exterioare.

fenomenologie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. phénoménologie)

1. studiu descriptiv al unui ansamblu de fenomene, așa cum se manifestă ele în timp și spațiu.
2. (la Hegel) descrierea istoriei spirituale a conștiinței, care se ridică de la certitudinea senzorială la „știința absolută”.
3. curent filozofic idealist, întemeiat de E. Husserl, care reduce „obiectul” la „fenomen”, considerat ca esență de ordin spiritual și ca dat ultim și nemijlocit al conștiinței, independent de existența obiectivă și de experiența senzorială.