Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. ortodoxe, lat. orthodoxus, gr. orthodoxos)
1. I. care aparţine religiei creştine răsăritene.
2. care se conformează, care respectă doctrina considerată adevărată și predată oficial de fiecare dintre religii.
3. conform cu principiile tradiţionale ale unei doctrine sau concepţii.
4. II. adept al ortodoxiei.
5. membru al unei Biserici Ortodoxe.
6. (antonime) heterodox, neortodox.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. orthodoxie, gr., lat. orthodoxia)
1. (creștinism) una dintre cele trei mari confesiuni ale creștinismului; religia, biserica ortodoxă.
2. conformitate cu doctrina bisericii ortodoxe; ortodoxism.
3. caracter ortodox (într-o chestiune non-religioasă).
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (ortodox + -ism)
1. religia creștină ortodoxă; ortodoxie.
3. doctrină literară și ideologică românească din perioada interbelică; înclinare spre cultivarea temelor și motivelor religioase ortodoxe.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (ortodox/ism/ + -ist)
1. I. referitor la ortodoxism, propriu ortodoxismului.
2. II. adept al ortodoxismului (conformitate, în orice domeniu, cu doctrina, principiile unei școli, grup et cetera, considerate drept singurele adevărate).
Parte de vorbire: s.m.
Origine: (it. abbate, lat. abbas,-atis, fr. abbe)
2. superiorul unei mănăstiri catolice (similar cu stareţul sau egumenul unei mănăstiri ortodoxe).
4. prior.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. autocéphalie)
1. independenţă a unei biserici ortodoxe naţionale.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. déviationniste)
1. I. care are o conduită politică care se abate de la doctrina oficială; deviator.
2. II. membru al unui partid politic care se abate de la linia partidului; deviator.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (după fr. diocèse)
1. (Imperiul Roman) circumscripție administrativă, reprezentând o subdiviziune a unei prefecturi, condusă de un vicar.
2. (religie) circumscripție ecleziastică plasată sub jurisdicția unui episcop rezidențial sau a unui arhiepiscop; eparhie ortodoxă; dioceză.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. hétérodoxie)
1. concepţie care se abate de la doctrina oficială (ortodoxă) a bisericii; credinţă contrară unei dogme.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. exarque, lat. exarchus, gr. exarkhos)
1. titlu dat unor înalți demnitari din Imperiul Roman de Răsărit care guvernau provinciile din Italia, Africa etc. în locul împăratului de la Constantinopol.
2. căpetenie a unei biserici ortodoxe autonome.
3. organ bisericesc de inspecție pentru mănăstirile care aparțin de o eparhie ortodoxă.