Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. particule, lat. particula)
1. părticică de materie; corpuscul, microobiect.
2. (fiz.) ~ elementară = particulă constitutivă a materiei, care prezintă atât caracteristici corpusculare, cât și ondulatorii, comportându-se ca o entitate cu însușiri specifice.
3. element lexical și morfologic invariabil, care se atașează la sfârșitul unui cuvânt sau al unei forme flexionare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. antiparticule)
1. particulă elementară, cu proprietăţi opuse celor care caracterizează atomii elementelor chimice.
Parte de vorbire: s.
Origine: (engl. quasiparticle)
1. (fiz.) particulă a cărei dimensiune atinge o zecime de micron.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. microparticule)
1. particulă materială foarte mică; particulă elementară.
Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (fr. particularis, germ. partikular, /III/ Partikular)
1. adj. care aparține numai anumitor persoane sau lucruri.
2. în ~ = în mod deosebit, în special.
3. care constituie proprietatea individuală a cuiva.
4. cu caracter individual; caracteristic, specific.
5. (log.; despre judecăți) în care predicatul se referă numai la o parte din sfera subiectului.
6. cu caracter neoficial; privat; (despre lecții) predat elevilor în afara orelor oficiale de școală.
7. s. n. categorie filozofică, verigă intermediară între singular și general.
8. s. m. persoană care nu deține o funcție oficială; (p. ext.) persoană considerată ca individ în raport cu statul.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. particularisme)
2. interes particular, personal.
3. atitudine a unei populații, a unui grup social, a unei regiuni sau chiar a unui individ de a-și păstra caracteristicile particulare, originale, autonomia, în raport cu ansamblul din care face parte.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. particulariste)
1. I. referitor la particularism, propriu particularismului.
2. II. adept al particularismului (poziția unui grup etnic, comunități etc. care dorește să-și păstreze trăsăturile particulare, distinctive).
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (vb. adapta, lat. adaptatio)
1. acţiunea de a (se) adapta; adaptaţie.
2. deprindere cu noi condiții (de viață, de muncă etc.); acomodare.
3. modificare a unei opere pentru a trece dintr-un gen în altul; transpunere în formă scenică, radiofonică sau cinematografică a unei opere literare.
4. (bot.) modificările morfologice şi fiziologice ale plantei pentru a face faţă condiţiilor de mediu schimbat.
5. ~ la utilizator = adaptarea echipamentelor produse în serie la cerințele specifice ale unui utilizator; particularizare, personalizare.
6. (antonime) inadaptare, neadaptare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. africanisme)
1. particularitate a limbajului francez vorbit în Africa.
Parte de vorbire: s.m. inv.
Origine: (fr., gr. alpha)
1. prima literă a alfabetului grecesc (α, Α), corespunzând sunetului a.
2. ~ şi omega = începutul şi sfârşitul.
3. (fiz.) particulă ~ = particulă din doi protoni şi doi neutroni; radiaţie ~ = radiaţie din particule alfa.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. anagogie)
1. elevația sufletului către lucrurile divine.
2. interpretare spirituală și mistică a Scripturilor.
3. interpretare a Scripturii, care se ridică de la sensul literar al textului la cel alegoric şi spiritual.
4. figură de retorică prin care se trece de la particular la general.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. anecdote, gr. anekdota)
1. fapt puţin cunoscut din viaţa particulară a unei personalităţi.
2. scurtă povestire hazlie, spirituală, cu un sfârşit deosebit, neaşteptat.
Parte de vorbire: s.
Origine: (anihila)
2. (fiz.) proces prin care o particulă şi o antiparticulă interacţionează, transformându-se într-o particulă de altă natură.