Dictionar

Rezultate secundare (Potrivire,):

Afinitate

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. affinité, lat. affinitas)

1. potrivire, asemănare, apropiere.

2. proprietate a substanţelor de a se combina între ele.

3. (bot.) înrudire, apropiere generică.

4. (jur.) înrudire prin alianţă.


Armonie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. harmonie, lat. harmonia)

1. combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi.

2. parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relaţiile dintre ele, legile înlănţuirii lor.

3. potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanţă, acord, consens.

4. ~ imitativă = efect stilistic obţinut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare.

5. înţelegere deplină între persoane, colectivităţi etc.


Coincidenţă

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. coïncidence)

1. faptul de a coincide; potrivire (întâmplătoare) a două lucruri, evenimente etc.; echivalenţă, concordanţă.


Concordanţă

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. concordance)

1. faptul de a concorda; potrivire, acord, corespondenţă (II, 1).

2. ~a timpurilor = ansamblu de reguli potrivit cărora se fixează timpul verbului dintr-o propoziţie dependentă în acord cu timpul verbului din propoziţia regentă; corespondenţa timpurilor.

3. îmbinare armonioasă de sunete.

4. (geol.) raportul dintre două (serii de) straturi care s-au sedimentat continuu.

5. specie evoluată de index (glosar), larg cultivată în filologia anglo-saxonă şi chiar în cea romanică, constând în listarea cuvintelor, însoţite fiecare de un microcontext pertinent pentru înţelegerea lor.

6. (anton.) neconcordanță.


Congruenţă

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. congruence, lat. congruentia)

1. însuşirea de a fi congruent; potrivire deplină.

2. (mat.) relaţie de ~ = relaţie dintre două numere întregi congruente.

3. acord între gândurile, sentimentele, convingerile cuiva în comportamemtul său.

4. acord între subiect şi predicat.

5. (med.) calitate a unei anastomoze ale cărei părţi se împreună perfect.


Consonanţă

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. consonance, lat. consonantia)

1. (muz.) îmbinare armonioasă de sunete.

2. asemănare a sunetelor finale din două sau mai multe cuvinte.

3. (fig.) acord, înţelegere, potrivire de opinii.