Rezultate principale (Privilegiu,):
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. privilège, lat. privilegium)
1. drept acordat cuiva de a se bucura de avantaje deosebite.
2. (jur.) drept conferit de lege unui creditor de a fi preferat la plată înaintea altora.
Rezultate secundare (Privilegiu,):
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. abus, lat. abusus)
1. întrebuinţare fără măsură a unui lucru; exces.
2. încălcare a legalităţii; faptă ilegală.
3. utilizare greșită a unui drept, a unei prerogative, a unui privilegiu.
4. nedreptate introdusă și fixată prin cutumă.
5. (rar) eroare care constă din exagerarea unui fapt, a unei păreri etc.
6. ~ de drept = delict care constă în exercitarea unui drept cu nesocotirea scopului său social-economic.
7. ~ de încredere = infracţiune constând din înşelarea încrederii cuiva.
8. ~ de putere = infracţiune manifestată prin depăşirea atribuţiilor.
9. ~ul de active corporative = utilizarea activelor unei societăți comerciale în scopuri personale.
10. (loc. adv.) prin ~ = abuziv, exagerat.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. avantage)
2. situaţie mai bună, favorabilă.
3. ~ reciproc = principiu de bază în relaţiile internaţionale potrivit căruia raporturile dintre state trebuie să se întemeieze pe respectarea intereselor lor (inter)naţionale, să favorizeze dezvoltarea acestora.
4. superioritate (de situaţie, de poziţie etc.).
5. (tenis) punct marcat de unul dintre jucători când aceştia se află fiecare la 40 de puncte.
6. drept excepţional; privilegiu, favoare.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. concéder)
1. a admite, a recunoaşte; a îngădui, a încuviinţa; a acorda, a ceda un privilegiu, un drept.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. exemption, lat. exemptio)
1. (jur.) privilegiu care dispensează de o obligaţie, de o datorie etc.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. indult, lat. indultum)
1. privilegiu acordat de papă care conferea puteri excepţionale.
2. permisiune acordată navelor comerciale surprinse de declanşarea ostilităţilor într-un port inamic de a-l părăsi.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. monopolisateur)
1. care monopolizează; care stabilește un monopol; acaparator.
2. care își asumă un privilegiu exclusiv.
3. care își rezervă folosirea, profitul unui lucru (concret sau abstract).