armonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. harmonie, lat. harmonia)

1. combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi.
2. parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relațiile dintre ele, legile înlănțuirii lor.
3. potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanță, acord, consens.
4. ~ imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare.
5. înțelegere deplină între persoane, colectivități etc.

dicțiune

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. diction, lat. dictio)

1. fel de a pronunța sunetele, silabele și cuvintele.
2. arta de a rosti textul unui rol în teatru, cinema etc.
3. (mod de) exprimare sub raportul selectării și al proprietății termenilor (specific/ă/ criticii literare).

eufonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. euphonie, lat., gr. euphonia)

1. succesiune armonioasă de sunete în silabele unui cuvânt, unei fraze, cu efect auditiv plăcut.

haiku

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. haïku - cuv. jap.)

1. poezie japoneză alcătuită din trei versuri compuse din 17 unități fonetice (similare cu silabele), grupate după modelul 5/7/5, și conținând, în general, un cuvânt de sezon.
2. (var.) hai-kai.

rima

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. rimer)

1. (despre două sau mai multe cuvinte) a avea aceleași sunete în silabele finale.
2. (fig.; despre lucruri, idei etc.) a se potrivi, a se asemăna.
3. (fig.) a face versuri (cu rimă).