Parte de vorbire: I. adj., II. s.n.
Origine: (fr. corroborant)
1. I. care coroborează; care întărește, care mărește tonusul.
2. care susține cuvintele, ideile sau acțiunile cuiva.
3. II. orice mâncare, băutură sau instrument terapeutic capabil să restabilească forțele și să le susțină temporar; mijloc de întărire.
4. probă în sprijinul unei teze, teorii.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (după fr. pressuriseur)
2. (reactoare nucleare) aparat destinat să stabilească și să mențină presiunea în circuitul primar de răcire la o valoare aleasă, pentru a preveni fierberea.
Parte de vorbire: s.
Origine: (psiho- + imunologie)
1. ramură ştiinţifică interdisciplinară care urmăreşte să stabilească posibile corelaţii între sistemul imun şi cel neuropsihic.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. schizoïde)
1. I. (psihiatrie) care se referă la schizoidie.
2. termen care califică o persoană care tinde să se retragă în sine și căreia îi este greu să stabilească contacte cu mediul său.
3. (despre o constituție mintală) predispus spre schizofrenie.
4. (despre stări mintale) care caracterizează temperamentul schizotimic și schizofrenia.
5. II. persoană care prezintă structura caracterială specifică schizoidiei, individ retras, inhibat, care fuge de contactul cu ceilalți și se refugiază într-un autism mai mult sau mai puțin complet și enigmatic; (cvasi-sinonim) autist.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. symbolisme)
1. sistem de simboluri destinate a interpreta fapte sau a exprima credințe.
2. curent în literatură și artă, de proveniență franceză, de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, care a încercat, cu ajutorul simbolurilor, să stabilească corespondențe între fenomenele universului fizic și cele ale lumii spirituale, eliberând totodată versul de rigorile tradiționalismului clasic și căutând prin melodie și armonie verbală să-l apropie de muzică.
3. ~ fonetic = capacitatea structurii fonetice a unui cuvânt de a sugera sau întări noțiunea pe care o desemnează sau o anumită atitudine față de ea.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. théologal)
1. care se referă la teologie; teologic.
2. se spune despre principalele virtuți care au ca obiect pe Dumnezeu (credința, speranța și caritatea).
3. virtute ~ă = fiecare dintre cele trei virtuți insuflate de Dumnezeu (credința, speranța și iubirea), care îi permit omului să stabilească o relație cu Sfânta Treime, fiind dovada prezenței și acțiunii Duhului Sfânt în facultățile ființei omenești.