Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. harmonie, lat. harmonia)
1. combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi.
2. parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relaţiile dintre ele, legile înlănţuirii lor.
3. potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanţă, acord, consens.
4. ~ imitativă = efect stilistic obţinut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare.
5. înţelegere deplină între persoane, colectivităţi etc.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. clavioline)
1. instrument muzical care permite reproducerea pe cale electronică a timbrului mai multor instrumente ale unei orchestre simfonice.
Parte de vorbire: s.
Origine: (de1- + timbru)
1. modificare a spectrului de frecvenţă, a timbrului unei transmisiuni fonice.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. dysphonie, cf. grec. dys „dificil” + phone „sunet”)
1. (med.) modificare (temporară) a timbrului şi a intensităţii vocii, adesea din cauza deteriorarii corzilor vocale; răguşeală.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. inflexion, lat. inflexio)
1. modificare a înălţimii unui sunet, a timbrului unei vocale; schimbare bruscă a vocii, a accentului; modulaţie (2).
3. ~ osoasă = incurbare osoasă.
4. (mat.) schimbare de sens a concavităţii unei curbe plane.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. métaphonie)
1. modificare a timbrului unei vocale din tema unui cuvânt, sub influenţa altei vocale dintr-o silabă învecinată.