stipul

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. stipule, lat. stipula)

1. (bot.) apendice mic foliaceu situat la baza pețiolului unei frunze; stipelă.
2. (var.) stipulă.

tipula

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. tipule, lat. tippula, păianjen-de-apă)

1. țânțar foarte mare, cu o largă răspândire pe glob, în locuri umede sau umbroase și a cărei larvă produce pagube în grădini.

tipulide

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. tipulidés)

1. familie de insecte: tipula.

aberație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: ( fr. aberration, lat. aberratio)

1. abatere de la normal sau corect; (prin ext.) idee, noțiune, comportament; aberanță; absurditate.
2. (biol.) abatere de la tipul normal al speciei.
3. (bot.) abatere importantă față de tip; formă rezultată pe cale de mutație.
4. (fiz.) formare a unei imagini produse într-un sistem optic.
5. ~ cromozomială = modificare a numărului de cromozomi caracteristici speciei.
6. ~ cromatică = defect al imaginilor produse de lentile, constând în formarea de irizații pe marginea imaginilor.
7. unghi format de direcția adevărată și de cea aparentă din care este văzut un astru de pe Pământ.
8. (var.) (înv.) aberațiune.
9. (antonim) normalitate.

acomodare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (acomoda)

1. acțiunea de a se acomoda; acomodație.
2. ~ vizuală = modificare spontană a curburii cristalinului.
3. (biol.) adaptare individuală care nu afectează decât fenotipul.
4. (lingv.) asimilație parțială între două sunete în contact direct.

acumetrie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. acoumétrie)

1. (med.) metodă de evaluare a acuității auditive cu ajutorul acumetrului, folosită pentru a diagnostica și a distinge rapid tipul de surditate pe care îl are pacientul, înainte de a efectua un examen audiometric mai aprofundat; audiometrie.

aftoză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. aphtose)

1. boală infecțioasă generală, datorată unui ultravirus, prin leziuni veziculo-ulceroase de tipul aftelor, cu debut brusc.

agriotip

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. agriotype, lat. agriotypus)

1. (biol.) tipul sălbatic sau ancestral al unei plante.
2. tipul cel mai frecvent dintr-o populație.

agrotip

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. agrotype)

1. tipul soiului la plantele de cultură.