Rezultate secundare (Tăgădui,):
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (tăgădui + -eală)
1. faptul de a tăgădui; negare, contestare; tăgadă, tăgăduire, tăgăduință.
2. (loc. adv.) fără de ~ = fără (de) tăgadă.
Parte de vorbire: adj. (învechit)
Origine: (tăgădui + -[i]cios)
1. care poate fi tăgăduit; contestabil, negabil.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (vb. tăgădui)
1. acțiunea de a tăgădui și rezultatul ei; tăgăduială, negare, contestare.
Parte de vorbire: adj., s.m.f.
Origine: (tăgădui + -tor)
1. (persoană) care tăgăduiește, care contestă o afirmație, care nu recunoaște ceva.
Parte de vorbire: vb. tr.
Origine: (lat. abnegare)
1. a tăgădui, a nega, a se lepăda de ceva sau de cineva.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. contester, lat. contestari)
1. a nu recunoaşte ceva; a tăgădui, a nega.
2. (jur.) a face o contestaţie.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (lat., it. denegare)
1. a nega, a tăgădui; a refuza.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. incontestable)
1. care nu poate fi contestat; de netăgăduit; sigur.
2. (adv.) fără îndoială; indiscutabil.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. indéniable)
1. care nu poate fi negat; incontestabil, de netăgăduit; indenegabil.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (lat. negare)
1. a nu recunoaşte (ceva); a tăgădui, a contesta.